Nu am avut nicio intenție să scriu despre moartea jurnalistei Iulia Marin. Nu am cunoscut-o personal, nu i-am cunoscut nici istoria personală până când ea să fie pusă pe toate tarabele Facebook și de presă.
Am rezerve față de acest tip de expunere, pe alocuri indecentă în opinia mea, dar ea a avut și o parte bună: sensibilizarea făță de un subiect tratat cu extrem de multă superficialitate, pe alocuri prostie crasă, în societatea românească: boala psihică, suferința bolnavului psihic.
Dacă scormonirea în intimitatea unui om, ce-i drept, asumată prin propriile dezvăluiri, ar fi putut să schimbe cât de puțin din stereotipurile medievale larg răspândite în societate, înseamnă că suferința exprimată și un final tragic nu au fost în van.
În România, boala psihică este probabil singura afecțiune diagnosticată, cu excepția bolilor venerice, care devine stigmat.
Dacă te doare stomacul, capul, piciorul sau ficatul ești compătimit, uneori menajat. Dacă suferi de o boală psihică, dacă îți sângerează sufletul sau dacă doar ai trecut pragul unui cabinet de psihiatrie sau de psihologie, ești nebun sau fandosit, răsfățat, necredincios, în orice caz o persoană care ori trebuie evitată, ori e demnă de dispreț.
De aceea, mulți oameni preferă să ducă suferința în tăcere și fără niciun ajutor până când poate fi prea târziu, de teamă să nu își adauge suferința suplimentară a stigmatului sau pentru că au fost educaţi în cultura stigmatizării bolnavului psihic.
Curajul Iuliei Marin de a vorbi deschis despre boala ei, despre manifestările ei extreme, despre căderi și ridicări a fost remarcabil și datorită lui poate ceva s-a mișcat în unele minți și suflete.
O speranță care s-a destrămat auzind inimaginabilul la postul TV care cu mici excepții (personal nu am identificat decât una) reprezintă, în opinia mea, latrina presei românești la concurență cu Realitatea TV, și de la moderatorul care reprezintă esența acestei scârnavii media – Victor Ciutacu.
“Fata asta făcea anchete după ce avusese trei tentative de suicid și trei întrări la Spitalul 9, la Obregia. Da? Nu-ți pui problema tu, ca angajator… Bun, fără să-i limitezi dreptul de muncă, Doamne ferește!, dacă fata aia e în deplinătatea facultăților mintale și dacă fata aia e în deplinătatea responsabilității de a-i pune niște anchete grele în brațe?
Că nu știu, că poate Doamne ferește, dovadă că nu era stabilă psihic și emoțional că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Da. Ai vreo garanție, dincolo de scriitura corectă și de documentele prezentate, că ancheta aia e făcută în afara unei rătăciri, din desele rătăciri pe care le avea fata asta.
E un al doilea caz în același trust de presă și n-am nicio problemă cu Tolontan. Nu mă apuc să-l învinovățesc acum. Dacă vă aduceți aminte acum vreun an de zile, ăia de la Gazeta Sporturilor și de la Libertatea îl căutau pe … (numele ziaristului de la GSP - n.red.), jurnalist vechi, care tot așa plecase de acasă până la piață și nu s-a mai întors vreo trei zile. Pe …, mă rog, l-au găsit într-un apartament gol al soacrei sale. Și (el - n.red.) tot așa, cu niște internări avute.
Oamenii ăia sunt tulburați psihic, că nu vreau să spun mai mult decât atât, produceau materiale de presă. Tu, ca angajator, nu-ți pui problema, bă, dăm drumul pe piață la ce produce omul ăsta? Dincolo de talent, dincolo de profesionalism. (….)
Pixul domnișoarei Marin e o armă. Care folosită cu ticăloșie poate distruge destine. Din ce am văzut, fata părea să nu fie băgată în măgării, dar repet strict la nivel… Fata scria de vreo doi ani de zile și își descria experiențele din Spitalul 9 în urma tentativelor de suicid pe care le recunoștea ea în scris.”
În sinistra sa ignoranță sau ticăloșie, Victor Ciutacu nu face diferența între afecțiunea psihiatrică și lipsa de discernământ.
Da, discernământul poate fi abolit în momentele psihotice, despre care Iulia Marin vorbește de altfel cu multă luciditate. Dar în acele momente bolnavul nu poate scrie ceva coerent, cu atât mai mult cu aparența unei anchete de presă bine documentate.
În rest, un bolnav psihic nu este un om lipsit de facultățile mintale. Nu este nici oligofren, nici fară discernământ, este doar un om care suferă. Dacă omoară pe cineva, merge la pușcărie, dacă săvârșește o calomnie, plătește, dacă se suie în tramvai fără bilet, e amendat.
Ce e depresia a explicat pe Facebook psihiatrul Gabriel Diaconu.
Am cunoscut medici care suferă de schizofrenie diagnosticată și care au profesat exemplar, având în mână viețile altor oameni.
Genialul matematician John Nash, premiat cu Nobel pentru economie, suferea de schizofrenie cu episoade psihotice pentru care a fost tratat în numeroase internări.
Vincent Van Gogh suferea de schizofrenie, la fel Sir Isaac Newton, omul care a descoperit gravitația. Robert Schumann, Beethoven și Winston Churchill sufereau de tulburare bipolară. Abraham Lincoln avea depresie.
Sunt doar câteva exemple din lunga listă a personalităților sclipitoare cu suferințe psihiatrice care nu i-au împiedicat să facă istorie. După dl Ciutacu, ei nu erau în deplinătatea facultăților mintale.
Bolnavii psihic, nu doar Iulia Marin, au dreptul și nevoia să își facă meseria. De multe ori, ea face parte din terapie, este colacul de salvare care îi ajută să ajungă la liman atunci când sunt în derivă.
Înainte de a arunca o găleată de noroi în capul tuturor bolnavilor psihic, Victor Ciutacu a verificat dacă a existat măcar vreun drept la replică la anchetele scrise de Iulia Marin?
Putea căuta pe portalul instanțelor dacă a existat vreun proces care să-i fi fost intentat pentru cele scrise și pe care să își bazeze cumva vreun început de suspiciune.
Ce puteau înțelege oamenii care l-au ascultat miercuri seara pe Victor Ciutacu? Că trebuie să își ascundă boala pentru a nu fi dați afară de la serviciu? Că bolnavii psihic trebuie dați afară? Că sunt periculoși și trebuie să fugi de ei? Câte tragedii tăcute se vor mai consuma din cauza acestui tip de stigmatizare din prostie sau ticăloșie?
Și câte facultăți mintale îți trebuie ca să o promovezi?