În urmă cu mai bine de zece ani, într-o conferință susținută la București, strategul american George Friedman îndemna România să-și cumpere tancuri, explicând importanța acestor mașini clasice în cazul războiului modern.
Prea puține s-au schimbat între timp, România are tot 400 de tancuri, cele mai multe din regiune, dar toate provenite din perioada Pactului de la Varșovia, majoritatea depășite, dacă nu chiar nefuncționale. Doar aproximativ 50 au fost modernizate și dotate cu dispozitive moderne de observare, blindaj consolidat și comandă electronică.
Când Friedman vorbea despre necesitatea tancurilor, despre agresivitatea rușilor și dezbinarea europenilor, specialistul american încerca să explice auditoriului că, în cazul unui pericol iminent, România trebuie să se apere singură până la mobilizarea NATO.
Și atunci, ca și acum, între România și Rusia există Ucraina. Invadarea Ucrainei sugerează însă că întreaga Europă e în război, cu un inamic comun și cu Ucraina pe post de scut comun.
Când nici marii generali nu se mai așteptau la un război de anvergură în Europa și când toată lumea credea că o viitoare conflagrație ar fi în zona insurgențelor și haosului social, invadarea Ucrainei i-a readus cumva pe decidenți cu picioarele pe pământ.
România, la fel ca multe alte state europene, nu s-a uitat cu atenție imediat după ce a început războiul la problemele structurale ale apărării sale și nici la industria militară lăsată demult în adormire. S-a trezit târziu că are nevoie de arme și probabil că va trebui să stea la rând, fiindcă alte state s-au abonat cu mult înainte.
E o frenezie a cumpărăturilor de muniție și armament, fără să existe, cel puțin până în acest moment, o coordonare între statele europene.
Punerea în comun a capabilităților militare mai ales între statele vecine, în formula de „smart defense”, ar fi fost o soluție mai ieftină și mai rapidă, dacă statele ar avea încredere unele în celelalte și dacă ar fi o perioadă de pace.
Sigur, sub umbrela NATO se fac exerciții comune, sunt trimiși soldați occidentali la granița estică a Alianței, cu tot cu echipamente militare, și se pun la comun informații prețioase. România beneficiază din plin de toate acestea, dar s-ar putea să fie nevoie de mai mult și destui înalți ofițeri cred că înzestrarea armatei se face prea lent.
Zilele trecute, șeful Direcției Generale pentru Armamente din Ministerul Apărării, generalul Teodor Incicaș, a făcut un tablou al achizițiilor necesare, unele comandate, dar întârziate, altele proiectate, dar încă neaprobate: ar fi vorba despre 40-50 de programe, cu achiziții și derulări de contracte care merg în același timp.
Sistemele americane Patriot, de pildă, comandate de patru-cinci ani, se află încă în curs de livrare, două au ajuns în România, două sunt pe drum, iar celelalte trei nu e sigur când vor fi trimise.
Contractul pentru transportoarele Piranha, semnat în 2017, este încă în derulare: aproape 100 de transportoare blindate pentru trupe 8×8 Piranha se află în țară în procedură de testare, peste 130 sunt în curs de livrare, iar pentru alte 150 este așteptată aprobarea Parlamentului.
Sistemul lansator multiplu de rachete cu bătaie mare HIMARS se află în grafic și, potrivit generalului Incicaș, anul viitor România va primi al treilea batalion.
Tot anul viitor vor fi livrate cele 32 de avioane F-16 de la Armata Norvegiei, urmând ca abia în 2030 piloții militari români să aibă avioane de generația a cincea, adică F-35, deși cererea României va fi trimisă cel mai târziu anul viitor.
MApN va depune la Parlament spre aprobare cereri pentru achiziții urgente: obuziere autopropulsate pe șenile (trei batalioane), un batalion de tancuri americane Abrams, adică 54; la Parlament se află și o solicitare de achiziționare de submarine, pe care România speră să le poată opera în maxim cinci ani.
Sistemele Bayraktar TB2 se negociază deja cu Turcia, dar Agenția autohtonă de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare a conceput deja drone tactice cu o rază de acțiune de 100 de kilometri, în vreme ce drone cu dimensiuni mai mari, cu o rază de peste 200 de km, au fost comandate companiei Elbit, din Israel.
Ministerul Apărării cere de mai multă vreme companiilor naționale să facă toate munițiile de care are nevoie armata în țară, dar abia acum Ministerul Economiei caută soluții pentru producerea pulberii și explozibililor.
Lista nevoilor Armatei este mult mai lungă, dar totul depinde de politicieni, care asaltați de realitatea imediată ar putea grăbi lucrurile, deși există și o predispoziție spre tergiversare, cu gândul că războiul va rămâne în Ucraina și că nu există semne că se va extinde.
Sabina Fati