Când se apropie o furtună, există întotdeauna semne prevestitoare. E posibil să interpretăm greșit sau chiar să ignorăm aceste semne, să insistăm că primele picături sunt doar o ploicică trecătoare, până când e prea târziu. Atunci apar adevăratele probleme. În fiecare zi primim semnale că se instaurează o nouă ordine mondială. Una pentru care nu suntem pregătiți.
Ceea ce este valabil pentru vreme e valabil și pentru problemele omenirii. Regimurile par puternice până în momentul în care nu mai sunt. Revoluțiile interne și răsturnările ordinii internaționale – fenomene care merg adesea mână în mână – sunt ușor de observat retrospectiv, dar nu sunt întotdeauna anticipate. Totuși, dacă privim mai atent, vom descoperi adesea că au existat niște semne, scrie Margaret MacMillan, istoric și fostă directoare a St. Antony’s College din Oxford, într-o analiză publicată de New York Times.
Ea dă ca exemplu romanul postbelic al lui Albert Camus, „Ciuma”. Atunci când pe străzile orașului algerian Oran apar șobolani morți, iar oamenii se îmbolnăvesc de o maladie misterioasă, autoritățile locale și majoritatea cetățenilor ignoră semnele până când e prea târziu. „Au existat în istorie tot atâtea epidemii de ciumă câte războaie”, spune naratorul lui Camus, „și, totuși, ciuma și războiul îi iau întotdeauna pe oameni la fel de mult prin surprindere.”
Astăzi, „șobolani morți” se găsesc peste tot:
- În această vară s-au stabilit și doborât noi recorduri de temperatură, pământul a fost pârjolit de secetă, iar incendiile de vegetație au făcut ravagii.
- Nivelul datoriilor în economiile dezvoltate se apropie de maxime istorice.
- Reducerile ajutoarelor medicale și alimentare – operate în cea mai mare măsură de Statele Unite – au provocat decese inutile și au favorizat propagarea unor boli, dintre care una ar putea, mai devreme sau mai târziu, să se transforme într-o nouă pandemie.
- Inteligența artificială își continuă ascensiunea rapidă și nereglementată, amenințând locurile de muncă, securitatea și, în scenarii mai sumbre, însăși existența umană.
- Puterile revizioniste încalcă regulile și normele fără a suporta consecințe.
- Electoratele sunt furioase și imprevizibile.
- Diplomația lentă, chibzuită și, prin natura ei, discretă, menită să clădească încredere și înțelegere, a lăsat locul unui stil ostentativ și agresiv.
Lumea se destramă, iar noi ne prefacem că nu vedem
Programul Uppsala privind Datele despre Conflicte (Uppsala Conflict Data Program) a înregistrat anul trecut 65 de conflicte între state - cel mai mare număr din 1946 încoace.
Marile puteri se trezesc blocate în războaie asimetrice împotriva unor țări care valorifică la maximum noile tehnologii. Războiul pe care Putin l-a declanșat în Ucraina se târăște acum prin cel de-al cincilea an. Iranul, folosind drone ieftine, produse în masă, pentru a ataca forțele americane și pe aliații acestora, a preluat controlul, poate definitiv, asupra unui coridor vital al comerțului mondial, a redus drastic stocurile de rachete ale SUA și l-a antrenat pe președintele Trump într-un război ales chiar de el.
Un război mondial nu e inevitabil, însă amenințarea unui conflict catastrofal între mari puteri puternic înarmate este mai aproape decât a fost în ultimele decenii.
La fel ca locuitorii orașului Oran din opera lui Camus, suntem rezervați în a recunoaște cât de mult s-a schimbat lumea.
Problemele sunt spinoase, complexe și anevoioase, iar a privi în altă parte pare mai simplu. Așa că ne petrecem vacanțele pe plajă, în timp ce incendiile de vegetație fac ravagii; întrebăm inteligența artificială cum să dresăm un cățeluș sau cum să redactăm o scrisoare – lăsând-o să gândească în locul nostru. Sperăm că războaiele se vor sfârși, că mecanismele de protecție, instituțiile și alianțele vor fi reconstruite și că lumea, așa cum o înțelegem, își va reveni și va dăinui.
Însă o nouă realitate s-a instaurat cu o viteză uluitoare. Ordinea mondială care a rezistat cea mai mare parte a vieții noastre a început să se erodeze atunci când cei care o susțineau au devenit prea comozi și nepăsători, și când s-a manifestat o toleranță excesivă — ba chiar o aprobare — față de comportamentele reprobabile.
Noua ordine mondială: o mare dezordine
Am intrat într-o nouă eră a dezordinii, avertizează MacMillan. Trebuie să ne pregătim; iar acest lucru începe prin a recunoaște cu onestitate gravitatea momentului actual și prin a accepta faptul că sistemul nostru fragil se clatină, că statele se adaptează deja - în bine sau în rău - și că orice viitoare formă de cooperare va trebui să arate altfel.
Cei care aleg să ignore semnele de avertizare și să considere istoria irelevantă pentru prezent s-ar putea trezi luați prin surprindere și îngroziți atunci când, în cele din urmă, se confruntă cu evenimente nedorite.
Ordinea internațională a depins întotdeauna de sprijinul marilor puteri, precum și de cooperarea și adeziunea unui număr suficient de state mai mici. La sfârșitul Războiului Rece, odată cu dispariția Uniunii Sovietice, Statele Unite păreau pregătite să continue să garanteze sistemul instaurat după 1945. Sub președinția lui Trump, situația s-a schimbat.
E posibil ca, sub un alt președinte, Statele Unite să-și reia rolul de putere hegemonică – un susținător convins al instituțiilor și normelor internaționale, un aliat loial și de încredere și un adversar ferm al tiranilor. Lumea ar putea astfel să-și continue parcursul pașnic – cel puțin din anumite perspective – început în 1945. Marile puteri, inclusiv China și India, vor continua să coexiste, iar entitatea numită „comunitate internațională” își va relua eforturile de a combate sărăcia, nedreptatea, conflictele și schimbările climatice.
Dar dacă ne aflăm deja în fazele incipiente a ceea ce va fi o perioadă îndelungată de dezordine? O lume în care nu mai putem presupune că ceea ce era valabil ieri va fi valabil și mâine, ori că instituțiile aparent solide vor rezista.
S-ar putea să nu ne mai mire ceea ce aduc știrile în fiecare zi. Au loc dezastre naturale, precum inundațiile din Nepal și Tibet, fără a fi clar cine va interveni pentru a oferi ajutor. Ridicăm din umeri și ne continuăm propriile vieți?
Apar conflicte – unele cu potențialul de a antrena marile puteri – fără a exista un arbitru evident.
Alianțe solide, precum NATO, sunt supuse unor teste repetate și riscă să se destrame. Războiul hibrid al Rusiei împotriva Europei ia amploare, China și Statele Unite s-ar putea confrunta din cauza Taiwanului.
Competiția pentru resurse, într-o lume care se încălzește și devine tot mai aridă, alimentează deja violența.
Trăim într-o lume tot mai imprevizibilă, în care suntem lăsați – într-o măsură mult mai mare decât ne-am fi așteptat – la discreția liderilor noștri. Aceștia sunt tot mai puțin constrânși de cadrele externe și se simt liberi să improvizeze pe parcurs. Ar trebui să alegem acești decidenți cu mai multă grijă ca oricând, chiar într-un moment în care electoratul pare tot mai puțin înclinat să facă acest lucru, arată autoarea.
De doi bani speranță
Sunt semnele unor vremuri tulburi. Însă sfârșitul vechiului sistem nu trebuie să însemne neapărat și sfârșitul cooperării, pentru că încă dispunem de multe dintre componentele unei ordini mondiale eficiente:
- Avem o rețea vastă de instituții internaționale – multe dintre ele rămase în mare parte invizibile – care gestionează legăturile dintre națiuni, de la aviația civilă până la Internet.
- Tratatele sunt, în mare parte, respectate în continuare. Deși aplicarea și apărarea dreptului internațional și a suveranității pot fi dificile, mulți dintre noi continuăm să condamnăm încălcările acestora.
- Însăși existența unei opinii publice internaționale poate exercita în continuare presiuni asupra liderilor noștri.
- Multe dintre organizațiile aferente structurilor aflate în declin – printre care Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului și Banca Mondială – sunt tot mai lipsite de resurse și de relevanță, dar continuă să existe.
Într-un discurs intens dezbătut, susținut la Davos în luna ianuarie – cu câteva luni înainte ca negocierile comerciale cu Statele Unite să eșueze –, premierul canadian Mark Carney a descris sfârșitul Pax Americana drept sfârșitul unei „ficțiuni plăcute”. Totuși, a precizat el, alte țări ar putea riposta, în special dacă s-ar uni în coaliții bazate pe valori și obiective comune. Mai multe puteri de talie medie – inclusiv Canada, Australia și Japonia – colaborează pentru a umple vidul lăsat în urmă de retragerea Statelor Unite din fostul lor rol de superputere binevoitoare.
Schimbarea este dificilă, însă încăpățânarea de a rămâne atașat de vechile tipare poate reprezenta o iluzie periculoasă.
Până în 1945, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Statele Unite și aliații lor au trecut prin două războaie mondiale brutale într-un interval de doar trei decenii. Atunci când au pus bazele arhitecturii ordinii actuale, știau foarte clar ce anume doreau să prevină. Cadrele instituționale anterioare eșuaseră, iar ei urmau să creeze ceva nou, capabil să reziste.
Calea naivă a optimismului nejustificat e o fundătură. Asta nu înseamnă însă că nu putem face ceea ce s-a mai întâmplat de atâtea ori în trecut: să ne angajăm în procesul laborios de a construi ceva nou, de la zero, subliniază Margaret MacMillan.
T.D.
De la Sinaia, pe răcoare, Sorin Grindeanu cere cheia Palatului Victoria. Nicușor Dan calculează, faultează, calculează
UE încearcă să convingă China să-și reducă exporturile către Europa
FCSB a primit răspunsul după ce a făcut o ofertă concretă pentru Meriton Korenica
Angela Merkel a ținut Ucraina departe de NATO și nu regretă
