Conflictul dintre Statele Unite și Iran a început ca o confruntare regională cu efecte economice globale. Situația ar putea rămâne neschimbată, însă implică și o posibilitate mult mai sumbră: la fel ca în 1914, o serie de decizii raționale luate individual de marile puteri ar putea conduce la o catastrofă internațională.
Există cinci puncte critice de conflict în lume – Ucraina, zona Golfului, Yemenul, Libanul și Taiwanul – care ar putea începe să se potențeze reciproc, până când fiecare mare putere s-ar trezi angajată simultan pe mai multe fronturi. Tensiunea la nivel mondial ar putea reconfigura calculele Rusiei, Chinei, Europei și Statelor Unite, declanșând o escaladare în lanț, se arată într-o analiză publicată de Newsweek.
Un impas pe care lumea nu-l poate accepta
Scenariul analizat de publicația americană pornește de la premisa că actualul impas în care a ajuns războiul din Golf persistă. Iată ce s-ar putea întâmpla mai departe:
- Strâmtoarea Ormuz – și aliații Americii din Golf – rămân expuse hărțuirilor repetate din partea Iranului. - Gruparea Houthi, care acționează ca intermediar al Iranului, perturbă traficul prin strâmtoarea Bab el-Mandeb, punând astfel sub o presiune constantă ambele puncte de acces către Peninsula Arabică.
- America continuă să riposteze prin lovituri sporadice asupra activelor militare iraniene și a forțelor interpuse, insistând totodată că diplomația rămâne o opțiune viabilă.
- Teheranul continuă să revendice dreptul de a controla și taxa transporturile maritime prin Ormuz.
Între timp, consecințele economice la nivel mondial se acumulează:
- Piețele energetice globale depind de fluxul neîntrerupt de petrol și gaze naturale lichefiate prin Golful Persic.
- Marea Roșie rămâne una dintre principalele artere care leagă Europa de Asia.
- Fiecare săptămână de perturbări duce la creșterea primelor de asigurare și a costurilor de transport, la prelungirea rutelor maritime și la alimentarea inflației globale.
- Piețele de îngrășăminte se confruntă cu o ofertă tot mai restrânsă, combustibilul pentru aviație se scumpește, iar lanțurile de aprovizionare se prăbușesc.
Conflictul din Iran se extinde în Irak
Pentru a restabili libertatea de navigație, planificatorii militari încep să analizeze modalități de a exercita o presiune mai mare nu doar asupra Iranului, ci și asupra rețelei prin care acesta își proiectează puterea în regiune.
Gruparea Houthi reprezintă problema cea mai urgentă. Timp de peste un deceniu, Arabia Saudită a încercat, fără succes, să-i învingă, iar Riadul nu este deloc dornic să reia acel război pe cont propriu.
Totuși, atât timp cât rebelii Houthi își păstrează capacitatea de a bloca strâmtoarea Bab el-Mandeb, ei pot amenința una dintre principalele rute comerciale ale lumii, pot paraliza traficul prin Canalul Suez și pot priva Egiptul de venituri în valută extrem de necesare. Într-un fel sau altul, trebuie anihilați.
Hezbollah reprezintă o oportunitate paralelă în Liban. Siria se alătură eforturilor de a întrerupe rutele de aprovizionare și infrastructura militară ale Iranului, în timp ce statul libanez acționează împotriva Hezbollah din interior. Ceea ce fusese mult timp considerată o problemă israeliană este acum redefinită drept un efort de restabilire a suveranității libaneze.
Ulterior, Forțele de Mobilizare Populară transformă Irakul într-un al treilea front. Pe măsură ce milițiile susținute de Iran își intensifică atacurile asupra facilităților americane, a forțelor kurde și a liniilor de aprovizionare ale coaliției, Washingtonul își consolidează prezența în Kurdistanul irakian pentru a proteja operațiunile coaliției, a-i întări pe kurzi și a-și menține capacitatea de a lovi Forțele de Mobilizare Populară pe întreg teritoriul Irakului. Irakul devine, din nou, o arenă a războiului.
Intră și NATO în război
Scenariul continuă cu implicarea NATO de partea coaliției. SUA, cu sprijinul NATO, preiau controlul asupra insulei Kharg – un terminal petrolier vital pentru Iran – și asupra insulei Qeshm, punct-cheie pentru controlul strâmtorii Ormuz. Însă niciuna dintre aceste operațiuni nu duce la capitularea Iranului și nici nu restabilește libera circulație prin Golf.
Iranul beneficiază de protecția munților, a distanțelor uriașe și a căilor de acces limitate, însă rețeaua sa regională este tot mai expusă. Deși coaliția poate continua să susțină că nu urmărește schimbarea regimului, Teheranul, Beijingul și Moscova percep acțiunile SUA drept pregătiri pentru construirea arhitecturii militare necesare exact acestui scop.
Acest lucru transformă calculele strategice ale fiecărei mari puteri.
Se naște o axă a puterilor rivale
Rusia, China și Coreea de Nord recunosc că împărtășesc un interes strategic comun: niciuna nu dorește prăbușirea regimului iranian sub presiunea militară americană, situație în care Statele Unite ar ieși din zona Golfului cu o influență sporită asupra unuia dintre cele mai importante coridoare energetice ale lumii. Toate recunosc că un conflict prelungit consumă resurse militare, capacitate de producție industrială și atenție politică pe care Washingtonul le-ar putea aloca în altă parte.
Ce urmărește fiecare rival al SUA:
- China nu trebuie să trimită divizii de luptă. Poate extinde livrările de componente electronice cu dublă utilizare, echipamente industriale, drone, tehnologii pentru rachete, sprijin prin satelit, asistență financiară și informații, protejând în același timp Iranul pe plan diplomatic împotriva demersurilor din cadrul Consiliului de Securitate al ONU menite să legitimeze o acțiune militară de amploare. Obiectivul este de a se asigura că America nu poate obține un rezultat decisiv cu un cost acceptabil. China este acum, în mod deschis, un rival militar al SUA.
- Pentru Rusia, parteneriatul militar deja stabilit cu Teheranul în timpul războiului din Ucraina se consolidează pe măsură ce Moscova extinde livrările de sisteme de apărare aeriană, capacități de război electronic, informații, consilieri și tehnologii militare avansate. Fiecare lună suplimentară în care Statele Unite rămân ocupate în Golf îmbunătățește poziția strategică a Moscovei în Ucraina și în raport cu Europa.
- Coreea de Nord se integrează firesc în acest tablou, demonstrându-și deja disponibilitatea de a schimba muniție de artilerie, rachete balistice și efective umane pe asistență economică și tehnologie militară avansată din partea Rusiei.
Astfel, China, Rusia, Iranul și Coreea de Nord încep să acționeze ca o coaliție strategică informală – o „Axă” – ai cărei membri se sprijină reciproc, întrucât fiecare dintre ei beneficiază de pe urma epuizării capacității militare și politice a SUA și a aliaților săi.
Războaiele încep să fuzioneze
Cu cât criza din Orientul Mijlociu persistă mai mult, cu atât devine mai tentant pentru puterile rivale să profite de faptul că atenția Washingtonului este deturnată în altă parte.
Ucraina a reușit să stabilizeze frontul și și-a dezvoltat capacitatea de a lovi în profunzime economia militară a Rusiei. Atacurile cu drone cu rază lungă de acțiune afectează tot mai mult infrastructura petrolieră, producția de armament și alte ținte strategice, transformând vastul teritoriu al Rusiei într-o vulnerabilitate militară.
Totuși, extinderea conflictului din Orientul Mijlociu impune un cost ridicat pentru Kiev. Stocurile americane și ale aliaților de interceptori pentru apărarea aeriană, muniții ghidate de precizie și rachete cu rază lungă de acțiune sunt redirecționate tot mai mult către protejarea regiunii Golfului și a Mării Roșii, lăsând mai puține resurse disponibile pentru Ucraina.
Putin ripostează intensificând atacurile cu rachete și drone, suplimentate de rachete balistice nord-coreene, mizând pe faptul că epuizarea stocurilor de interceptori lasă Kievul tot mai expus.
Ajungând la concluzia că aceste conflicte nu mai pot fi disociate, Ucraina își extinde operațiunile împotriva activelor iraniene care susțin efortul de război al Moscovei. Scenariul unor atacuri pe axa Kiev - Teheran nu este imposibil, având în vedere că Iranul a anunțat recent că era pregătit să lovească trei obiective din Ucraina.
În această fază, pentru prima dată, succesul sau eșecul într-un teatru de operațiuni începe să afecteze direct echilibrul militar din altul.
Kremlinul întrevede o oportunitate. După mai bine de patru ani de război de uzură, o Americă tot mai implicată în Golful Persic - și o Europă ale cărei arsenale sunt solicitate simultan în mai multe teatre de operațiuni - oferă cea mai bună șansă de până acum pentru a schimba raportul de forțe.
Rusia lansează astfel cea mai amplă ofensivă de la începutul invaziei, sporind în același timp presiunea de-a lungul frontierei estice a NATO, prin Belarus și Kaliningrad.
În fața riscului iminent de prăbușire a Ucrainei, guvernele europene ajung la concluzia că livrările de armament nu mai sunt suficiente. Unități de apărare aeriană, geniști, resurse de informații și, în cele din urmă, trupe de luptă încep să fie desfășurate în Ucraina, sub egida uneia sau alteia dintre coaliții.
Urmează o confruntare deschisă între Rusia și statele europene membre NATO.
Între timp, China vede și ea o oportunitate aici. O blocadă maritimă sau o escaladare a presiunilor militare asupra Taiwanului pun la încercare hotărârea Americii, exercitând totodată o presiune economică uriașă asupra insulei.
Washingtonul nu poate rămâne spectator. Forțe navale și aeriene americane importante sunt mobilizate masiv în vestul Pacificului, beneficiind de sprijinul Japoniei și al Australiei. Resursele necesare urgent în Europa și Orientul Mijlociu trebuie acum alocate pentru a răspunde unor nevoi la fel de presante din Asia de Est.
Se ajunge la un singur război
Scenariul se dezvoltă cu evoluții în cascadă:
- Europa se află în conflict cu Rusia în privința viitorului Ucrainei și a securității frontierei estice a NATO.
- Statele Unite și Japonia încearcă să prevină anexarea forțată a Taiwanului, menținând totodată libertatea de navigație în vestul Pacificului.
- Între timp, forțele americane și cele ale coaliției rămân puternic implicate în Orientul Mijlociu, încercând să redeschidă Strâmtoarea Ormuz și Marea Roșie, în timp ce încearcă să țină sub control Iranul și rețeaua sa de actori regionali interpusi.
- Coreea de Nord sprijină Rusia, China susține Iranul, iar guvernele arabe se aliniază tot mai mult cu coaliția occidentală, întrucât propriile lor economii depind de restabilirea comerțului maritim.
- Israelul ocupă o poziție atipică în cadrul acestei coaliții: este indispensabil din punct de vedere militar datorită capacităților de informații, tehnologiei și experienței operaționale, dar reprezintă o prezență politică incomodă pentru toți (situație care s-ar putea schimba dacă Netanyahu va fi înlăturat de la putere în toamnă).
Iar conflictul se extinde mult dincolo de teatrele de luptă. Atacurile cibernetice perturbă sistemele financiare, porturile, rețelele electrice și infrastructura de comunicații. Agențiile de informații duc un război clandestin tot mai agresiv, implicând sabotaje, spionaj și operațiuni de influențare pe toate continentele. Distincția dintre câmpul de luptă și frontul intern se estompează treptat, pe măsură ce guvernele mobilizează resurse economice, tehnologice și financiare la o scară nemaiîntâlnită de generații întregi.
Atacurile teroriste împotriva unor ținte americane, europene sau aliate devin tot mai probabile, pe măsură ce strategia regională a Iranului se extinde dincolo de Orientul Mijlociu, iar rețelele extremiste simpatizante caută oportunități de a impune costuri politice coaliției.
Faptul că aceste atacuri sunt dirijate de guverne, încurajate prin intermediul unor organizații interpuse sau pur și simplu inspirate de conflictul mai amplu contează puțin din punct de vedere politic. Opinia publică din întreaga lume democratică începe să ceară represalii mai ferme, operațiuni militare mai ample și obiective politice mai ambițioase. Un atac de amploare suficientă ar putea declanșa o stare de isterie.
Armele nucleare nu mai sunt un subiect tabu
Un război care a început ca o încercare de a restabili libertatea de navigație în Golful Persic a devenit catalizatorul unei confruntări strategice globale, extinsă de la Marea Roșie până în Europa de Est și vestul Pacificului. Niciuna dintre marile puteri nu și-a propus să poarte un război mondial. Fiecare a urmărit, pur și simplu, ceea ce păreau a fi reacții raționale la crize imediate.
Lucrurile nu trebuie neapărat să evolueze în aceste direcții, menționează analiza. O blocadă cuprinzătoare a Iranului s-ar putea dovedi, în cele din urmă, preferabilă unui război regional fără un orizont clar de încheiere.
Indiferent de strategia pe care o vor alege factorii de decizie, aceștia ar trebui să renunțe la presupunerea liniștitoare că actualele puncte fierbinți pot rămâne izolate unele de altele. Istoria sugerează că războaiele mondiale sunt mai puțin rezultatul unui plan grandios și mai degrabă consecința unor crize care, treptat, devin imposibil de separat, conchide publicația americană.
T.D.
Planul grandios al lui Trump pentru „Noua Gaza” s-a redus la construirea unei baze militare
CFR Cluj și-a demis antrenorul după înfrângerea cu Tromso: „Îi dau afară pe toți”
Șeful armatei americane caută o cale de ieșire din războiul cu Iranul. Avertismentul transmis echipei lui Trump
Ucraina acceptă, la presiunile SUA, să oprească atacurile care au tăiat exporturile de țiței din Kazahstan în România
