Trăim într-o cultură care ne învață să optimizăm aproape tot: somnul, dieta, corpul, timpul, vacanțele, lectura, mișcarea, chiar și felul în care ne odihnim. Ian Bogost scrie în The Atlantic că această obsesie pentru eficiență are un cost mai puțin vizibil: ne face să tratăm prezentul ca pe un simplu mijloc pentru un rezultat viitor. În loc să trăim experiențele, ajungem să le măsurăm. În loc să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă, încercăm permanent să îmbunătățim ceea ce urmează. Iar ceea ce lipsește, spune el, este uimirea – capacitatea de a găsi valoare într-un lucru fără să ne întrebăm imediat la ce folosește.
Bogost pornește de la moda „maxxing”, răspândită în ultimii ani mai ales online: looks-maxxing, sleep-maxxing, protein-maxxing, testosterone-maxxing și multe alte variante ale aceleiași idei. La suprafață, termenul pare să vorbească despre expansiune – să duci ceva „la maximum”. În practică, spune autorul, este adesea expresia unei viziuni foarte înguste asupra vieții. Alegi un parametru, îl măsori, îl urmărești și încerci să-l optimizezi, chiar cu prețul sacrificării altor lucruri.
În analiza publicată de The Atlantic, Bogost spune că această mentalitate este continuarea unei culturi a eficienței mult mai vechi. Industrializarea secolului al XIX-lea a transformat eficiența într-un ideal al muncii. Mai târziu, odată ce biroul a luat locul fabricii ca simbol al economiei moderne, productivitatea a început să fie măsurată mai abstract: ședințe mai scurte, mai multe mesaje rezolvate, mai puține blocaje, mai multă muncă realizată într-un timp mai mic.
Treptat, oamenii au început să se administreze singuri după aceleași reguli. Calendarul trebuia optimizat. Pauza de prânz trebuia folosită mai bine. Timpul trebuia împărțit mai eficient. Iar apoi logica a ieșit din spațiul profesional și a intrat în restul vieții.
Astăzi, aproape orice experiență poate fi transformată într-un exercițiu de optimizare. Servicii precum Instacart sau DoorDash elimină timpul pierdut cu cumpărăturile sau ieșitul la masă. Vacanțele pot deveni proiecte de maximizare a punctelor de card și a avantajelor din aeroporturi. Kindle și Goodreads pot transforma lectura într-o succesiune de obiective și recorduri. Ceasurile inteligente convertesc exercițiul fizic în VO₂ max, HRV, calorii și scoruri de recuperare. Alimentația poate deveni un calcul permanent de proteine, carbohidrați și grăsimi.
Problema nu este că aceste instrumente sunt inutile. Dimpotrivă, Bogost recunoaște că optimizarea poate fi foarte eficientă atunci când vrei să obții ceva. Problema apare atunci când rezultatul devine singura justificare a experienței.
„Optimizarea este foarte bună dacă scopul este să ajungi într-un alt punct, dar foarte proastă dacă trebuie pur și simplu să fii prezent acolo unde te afli”, scrie el.
Atunci când scopurile acaparează experiența, pierdem libertatea de a întâlni viața așa cum vine. Plimbarea devine mijlocul prin care atingem numărul de pași. Cartea devine obiectul cu care completăm o provocare de lectură. Masa devine un set de macronutrienți. Somnul devine un scor.
Bogost rezumă această schimbare printr-o observație foarte simplă: odinioară optimizam munca pentru a putea trăi restul vieții; acum am ajuns să optimizăm viața însăși ca și cum ar fi o altă slujbă.
Uimirea ca antidot
Pentru Bogost, antidotul este uimirea, mirarea, capacitatea de a fi surprins de existența unui lucru fără să-i cerem imediat o utilitate.
Când vorbim despre uimire, ne gândim de obicei la experiențe excepționale: Marele Canion, aurora boreală, nașterea unui copil, un muzeu, un peisaj spectaculos. Copiii o găsesc mult mai ușor: un dinozaur uriaș într-un muzeu sau licuricii într-o seară de vară pot fi suficiente.
Pentru adulți, în schimb, uimirea a ajuns adesea să fie rezervată unor evenimente rare. Viața obișnuită este tratată ca un teritoriu al rutinei, nu al descoperirii.
Bogost crede că o parte din această pierdere vine tocmai din felul în care tehnologia a eliminat din viață fricțiunea și întâmplarea. Google Maps face să ne rătăcim mult mai rar. Serviciile automate ne scutesc de drumuri și interacțiuni. Munca de la distanță elimină o parte dintre întâlnirile accidentale ale unei zile obișnuite. AirPods ne permit să eliminăm zgomotul ambiental și conversațiile neașteptate. Telefonul umple instantaneu orice pauză.
Rezultatul este că aproape nu mai există timp neocupat.
În autobuz, scoatem telefonul. La coadă, verificăm mesajele. În timp ce bem cafeaua, răspundem la e-mailuri. Când mergem pe jos, ascultăm un podcast. Până și minutele dintre activități sunt transformate în timp productiv.
Bogost spune că astfel prezentul a fost instrumentalizat. Nu mai este un loc în care stăm, ci o sală de așteptare în care pregătim ceea ce urmează. Chiar și anotimpurile par să intre în aceeași logică. Produsele cu dovleac pentru Halloween apar în magazine încă din iulie, iar fiecare sezon pare nerăbdător să îl împingă afară pe cel precedent.
Uimirea face exact contrariul. Ea întrerupe fuga spre următorul lucru și obligă lumea să existe pentru câteva clipe independent de planurile noastre.
Nu trebuie să mergi la capătul lumii
Uimirea nu cere neapărat experiențe extraordinare. Bogost povestește că a început să reziste propriei obsesii pentru eficiență acordând atenție unor lucruri foarte mici: senzația papucilor moi dimineața, căldura unei căni de cafea ținută în palme sau zgomotul pietrișului sub tălpi.
Niciuna dintre aceste experiențe nu îi modifica programul și nu îi compromitea obiectivele. Diferența era doar în felul în care le privea: lucrurile pe care înainte le considera simple detalii deveneau, pentru câteva clipe, experiențe care meritau atenție în sine.
Aceeași idee explică și fascinația sa pentru obiectele banale despre care a scris de-a lungul anilor în The Atlantic: prăjitoare de pâine, rucsacuri, indicatoare de benzinărie sau schimbătoare de viteze. Într-un obiect obișnuit se pot ascunde ingeniozitate, design și o soluție la o problemă pe care nici măcar nu mai observăm că o avem.
Bogost dă exemplul butonului „A BIT MORE” de pe unele prăjitoare moderne. Dacă pâinea nu este suficient de rumenită, dar un nou ciclu complet ar arde-o, apeși butonul și primește exact puținul timp suplimentar necesar. Este o invenție atât de simplă încât poate trece neobservată. Pentru el, tocmai această simplitate este motivul pentru care merită observată.
Furnici, oale, mașini de cusut și toalete
În ultimul an, Bogost spune că a întrebat oameni ce le provoacă uimire în viața de zi cu zi. Se aștepta la răspunsuri previzibile: apusuri, păduri, arhitectură, opere de artă. A primit și astfel de răspunsuri. Oameni care descriau momentul în care avionul străpunge norii și în față rămâne numai cerul. Sau grupurile de necunoscuți care se opresc pe un țărm și privesc în tăcere cum soarele dispare sub orizont.
Dar multe răspunsuri veneau din cu totul altă parte. Cineva privea cu fascinație un șir de furnici care transportau obiecte importante pentru ele. Altcineva era atașat de un frigider vechi. O persoană descria sunetul unei mașini de cusut ca pe o voce familiară. Alții vorbeau despre oale și tigăi care purtau urmele a zeci de ani de mese de familie. Un om a început chiar să admire o toaletă după ce o reparație i-a permis să vadă cât de elegant este mecanismul prin care funcționează.
Exemplele sunt intenționat banale. Tocmai acesta este argumentul. Uimirea nu este o proprietate a lucrurilor extraordinare. Este un mod de a privi lucrurile.
Când lumea încetează să mai fie doar decor sau echipament
Ca o concluzie de final: atunci când încetăm să tratăm lumea exclusiv ca pe un decor pentru propriile noastre proiecte sau ca pe un set de instrumente pe care le folosim, descoperim că aproape orice poate deveni demn de atenție.
Oceanul și furnicile. Mașinile de cusut și apusurile. Cuptoarele cu microunde și munții. Pietrele, lămpile, râsetele, obiectele pe care le atingem zilnic.
Nu pentru că toate sunt egale în măreție, ci pentru că toate sunt prezente. Uimirea, în această interpretare, nu este o tehnică de self-help. De fapt, aproape că refuză logica self-help-ului. Nu promite că vei deveni mai productiv. Nu îți îmbunătățește CV-ul. Nu îți maximizează veniturile. Nu te face neapărat mai sănătos, mai eficient sau mai atrăgător.
Pur și simplu, scrie Bogost, îți amintește că ești un corp viu, aflat acum în lume.
Aceasta este provocarea: într-o cultură care ne învață permanent să transformăm prezentul într-o investiție pentru viitor, poate că nu avem nevoie să mai adăugăm încă un obiectiv pe listă. Poate că avem nevoie să observăm mai bine ceea ce este deja aici. Pentru că, altfel, cât din viața pe care încercăm permanent să o îmbunătățim mai apucăm, de fapt, să o trăim?
Breșă de securitate la Revolut: A trimis date sensibile unor impostori. Ce informații au fost expuse și ce trebuie să facă utilizatorii
Soluție pentru Gică Hagi: Fundașul dreapta care îi poate face concurență lui Andrei Rațiu
150.000 de germani au ieșit în stradă împotriva AfD. Urmează alte două teste electorale majore
Prioritățile lui Nicușor Dan: summit strategic în Arctica, în timp ce România așteaptă de luni de zile nominalizarea unui premier
