În plină vară și în plin sezon estival, televiziunile difuzează spectacolul jalnic al stațiunii Mamaia, cu plaja aproape pustie, cu umbrelele plantate degeaba, întrucât nu vine nimeni sub ele, cu șezlongurile goale și cu hotelurile, altădată ocupate 100%, astăzi rămase fără clienți.
Trebuia să se spargă buboiul într-o zi, căci de multă vreme presa tot atrăgea atenția că prețurile la Mamaia noastră rivalizează cu cele de la Miami sau San Tropez, iar calitatea serviciilor a ajuns ca la cârciuma din drum.
Era normal ca românii să compare prețurile și serviciile de pe stațiunile litoralului nostru – în primul rând, Mamaia – cu prețurile și cu serviciile practicate la vecinii bulgari și la alții din jur.
Am ajuns să compensăm cheltuiala cu benzina până la vecini și tot rămânem cu ceva în câștig. Unde pui și faptul că nici străinii, care altădată umpleau hotelurile doldora de stele din Mamaia, acum nu se mai observă la orizont!
Străinii nu numai că nu mai vin, dar umplu toată Europa cu vestea despre prețurile și serviciile din România.
Nu cumva am ajuns un fel de paria al turismului estival?
Cred că mulți se fac vinovați pentru starea unde am ajuns. Fără îndoială hotelierii, patronii de restaurante și terase, gestionarii parcărilor (parcarea pe 24 de ore a ajuns pe la 15-20 euro), administratorii plajelor, toți sunt vinovați.
Dar autoritățile ce au păzit? Logica spune că autoritățile sunt parte la acest dezastru, de vreme ce n-au acționat în niciun fel, pentru ca patronii să se alinieze la practicile europene.
Firește, când vorbesc de autorități, gândul mă duce, în primul rând, la primărie. Acolo, un fost primar a ruinat instituția, dar a avut bani în contul personal să-și achiziționeze plaje superbe tocmai în Madagascar, unde a pus bazele variantei africane a Mamaiei noastre.
Dar, în al doilea rând, gândul mă duce și la Guvern, unde, dacă nu mă înșel, există un minister dedicat turismului. Mai exact, al Antreprenoriatului și Turismului (MAT). Ce a făcut, oare, domnul ministru Constantin-Daniel Cadariu, când a aflat, măcar de la televizor, ce se întâmplă cu perla stațiunilor noastre de la Marea Neagră?
Știe oare domnia sa că actuala generație, din care desigur face parte, a aruncat în derizoriu o mândrie a turismului românesc, una cu care s-au lăudat vreme de un veac multe generații - și chiar aveau de ce.
Căci, dacă răsfoim arhivele vremii, aflăm că, încă de acum aproape un secol, prin anul 1924, când apăreau primele stabilimente, și până recent de tot, Mamaia atrăgea ca un magnet amatorii de soare, mare și nisip foarte fin.
1924 este an de referință și pentru faptul că atunci a început construcția unui Castel Regal la Mamaia, înălțat sub patronajul reginei Maria, cea care a pus să fie înălțat și un alt castel, tocmai la Balcic, astăzi în Bulgaria.
Dar, să vezi ce ciudat, spre deosebire de vecinii bulgari, care au pus în valoare castelul Reginei Maria, făcându-l vizitabil ca muzeu și punându-l cu succes în circuitul turistic, noi, românii, aproape nici nu ne mai amintim de castelul regal din Mamaia.
Hai, să fim cinstiți, câți din cei care s-au tolănit, poate nu o dată, pe nisipurile din Mamaia, au aflat că acolo, lângă ei, stă înălțat un castel regal? Iar, dacă au aflat, câți din ei au încercat să-l și viziteze?
Dacă n-au încercat, atunci cu atât mai bine, întrucât castelul nu-i vizitabil și nici nu se află în circuitul turistic. După o încercare nereușită de privatizare, edificiul abia a ajuns la faza de restaurare.
De necrezut: castelul reginei Maria de la Balcic a fost demult restaurat și demult pus în circuitul turistic de bulgari, iar noi abia acum ne facem că restaurăm castelul regal de la Mamaia!
Restaurarea este necesară, întrucât, în perioada comunistă, castelul a fost transformat mai întâi în „casă de odihnă” pentru liderii regimului, iar apoi ca locație pentru distracții: restaurant și bar.
Cât de impunătoare este clădirea care urmează să fie restaurată rezultă dintr-o prezentare făcută de istoricul Silviu Mioiu, din care redau: „palatul avea 35 de camere, decorate cu sobe de teracotă olandeză, mobilier Biedermaier, vase venețiene de porțelan, tapițerii vechi”.
Mulți dintre noi ne-am petrecut vacanțele la Mamaia, adesea ne-am bucurat de generozitatea plajelor și superbul nisip fin, dar nu știu câți din noi știau că, la doi pași depărtare, se află un palat a cărui arhitectură merita privită măcar pe dinafară, dacă interiorul nu este vizitabil.
Cât privește autoritățile, am o acuză gravă la adresa lor. În ultima vreme, ca și cum n-ar ști spre ce dezastru se îndreaptă perla litoralului nostru, din cauza prețurilor exacerbate și serviciilor submediocre, grija lor a fost să mărească suprafața plajei.
Să mă tai și n-am să cred că au făcut-o doar din grijă pentru capacitatea stațiunii și nu din interese colaterale pe care nu le cunosc, dar le întrezăresc, observând hărnicia cu care s-au pus pe treabă. N-am văzut asemenea hărnicie decât la înlocuirea bordurilor pe străzile și bulevardele Capitalei. Primăria le-a înlocuit, iar pe urmă le-a mai înlocuit o dată, pe cele deja înlocuite. Prietenii știu de ce.
Cu o muncă de Sisif și cu cheltuieli pe măsură, s-a reușit aducerea nisipului din largul mării și implantarea spre țărm, mărind considerabil lățimea plajelor, și așa destul de largi, cele mai largi de pe tot litoralul.
Ar fi mai multe de spus, dar mă abțin. Prefer să vorbesc despre denumirea locului, Mamaia, cuvânt fără legătură cu vreo bunicuță, căreia nepoții iubitori îi spuneau „mamaia”, așa cum pretinde o legendă. Istoria este mai puțin romantică și susține că aici își avea domeniile un tătar bogat, cu numele Mamai, nume care a creat toponimicul.
Mi se pare perfect plauzibil, cu atât mai mult cu cât același toponimic mai apare sub o altă formă, departe de noi, la mii de kilometri depărtate, tocmai în apropierea orașului Volgograd (fost Stalingrad), unde locuiește o minoritate însemnată de tătari.
Orașul este dominat de o uriașă movilă, un deal în toată regula, consemnat pe hărți cu denumirea „Mamaievski Kurgan” – adică, în traducere „Movila lui Mamai”. Iată cum un alt Mamai făcea legendă pe Volga în timp ce tot un Mamai branduiește perla litoralului nostru dobrogean, devenită azi paragină.
Iar dacă ne întrebăm ce a părăginit-o, răpunsul este unui singur: lăcomia. Lăcomia fără limită a hotelierilor, cea a posesorilor de restaurante, a gestionarilor de plaje, a deținătorilor de parcări, distribuitorilor de umbrele și șezlonguri.
Dar parcă numai a lor? Îndrăznesc să-i bănuiesc de lăcomie și pe unii oficiali, poate de la primărie, poate din altă parte, poate chiar sus de tot, căci istoria asta cu lărgirea spectaculoasă a plajelor, ca să aibă loc turiștii despre care chiar și Gâgă simțea că vin tot mai puțini, mi se pare pur și simplu cusută cu ață albă.