Există o tradiție bună în PNL, chiar dacă nu foarte veche, unde din 2014 încoace, liderii liberali au demisionat după pierderea alegerilor.
Ar fi fost nu doar logic, ci și elegant ca Ludovic Orban să plece în același timp din fruntea Executivului și de la conducerea partidului, anunțând că urmează un congres, care să dezbată guvernarea ultimului an și cauzele înfrângerii.
Ludovic Orban face politică de 30 de ani, înțelege multe din mecanismele puterii, știe toate scurtăturile, dar nu are simțul finitudinii.
Nu se poate detașa, forțează nota, vrea să păstreze o parte, cât de mică, de putere.
Așa că încurcă, se încrâncenează să rămână șeful PNL și insistă să primească președinția Camerei Deputaților. Nu că nu ar merita-o, dar felul și momentul în care se reconvertește după eșec scot la iveală nu atât un politician abil, cât mai degrabă unul care suferă de exces de sine.
Tradiția PNL
Există o tradiție bună în PNL, chiar dacă nu foarte veche, unde din 2014 încoace liderii liberali au demisionat după pierderea alegerilor.
Așa a ajuns, de altfel, Klaus Iohannis acum șase ani, când era doar un nou venit în PNL, să câștige cursa pentru șefia partidului, după alegerile europarlamentare din 25 mai 2014, când Crin Antonescu a renunțat la fotoliul de lider pentru că partidul obținuse doar 15% din voturi.
Apoi, în 2016, Alina Gorghiu s-a retras, după ce la locale a strâns 33%, iar la parlamentare doar 20%.
În afara eventualelor divergențe de idei dintre partidele care vor forma coaliția PNL, USR-PLUS, UDMR, negocierile pentru formarea noului guvern sunt complicate, din cel puțin două motive: poziția confuză pe care o are Ludovic Orban, care nu și-a asumat în întregime eșecul scrutinului din 6 decembrie, și competiția pentru putere în PNL, competiție în care s-a inclus și Klaus Iohannis.
Liderul liberalilor Ludovic Orban a fost obligat de președintele Klaus Iohannis să-și dea demisia din fruntea Guvernului, după ce PNL s-a clasat doar pe locul doi la scrutinul parlamentar din 6 decembrie, cu 25% față de PSD care are 29%.
Un premier pentru istorie
Președintele vrea să scape repede de fostul său premier și să aducă pe cineva mai loial, mai tehnic, mai reformator, pe care să se bazeze, care să-l ajute să lase ceva în urmă, care să-l poată propulsa în istorie.
Actualul ministru de Finanțe Florin Cîțu ar fi, dintr-o astfel de perspectivă, cineva mai potrivit, cu studii solide în Statele Unite, care a lucrat în lumea capitalurilor dezvoltate și care știe să folosească verbele în exces.
Dincolo de calitățile lui de tehnocrat, Cîțu nu cunoaște prea bine partidul, nu știe exact ce buton ar trebui evitat pentru a nu produce haosul și, mai ales, nu cunoaște trivialitățile negocierilor din Parlament și cum să facă să aibă majoritate pentru fiecare lege importantă.
Ce-i drept, Florin Cîțu nu era neapărat prima preferință a președintelui.
Klaus Iohannis l-ar fi vrut, mai curând, pe generalul în rezervă Nicolae Ciucă.
Instalarea lui rapidă în locul premierului Orban a fost, de altfel, și o metodă de testare a imaginii publice a generalului și a impactului pe care o astfel de nominalizare ar avea-o în cancelariile occidentale.
Rezultatul acestui examen nu a fost neapărat favorabil, cu toate că omul și-a demonstrat eficiența în ce avea de făcut.
Totuși, un fost șef al Statului Major General, care a deținut funcția până acum un an, cum e cazul lui Nicolae Ciucă, nu poate deveni atât de curând premier într-un stat democratic.
Sunt țări vestice în care legea nu-i lasă pe militari să intre în politică înainte de o perioadă cuprinsă între 5 și 10 ani.
Negocieri blocate
Negocierile pentru formarea noului guvern sunt, deocamdată, blocate de insistența lui Ludovic Orban de a fi șeful Camerei Deputaților, funcție pe care o revendică și USR-PLUS.
Uniunea Salvați Români-PLUS își negociază la rândul ei în forță pozițiile. Pornind de la realitatea clară că PNL va numi premierul, e normal ca USR-PLUS, al doilea partid ca mărime din viitoarea coaliție de guvernământ, să ceară o astfel de poziție.
În același timp, atât Ludovic Orban, cât și Dan Barna ar putea să-și piardă în viitorul foarte apropiat pozițiile de lideri ai partidelor pe care acum le conduc și să se lupte, de fapt, pentru propria supraviețuire.
Pretenția USR-PLUS de a da prim-ministrul pare doar o strategie de negociere.
Dacă e, însă, mai mult decât atât, și devine o cerere încăpățânată, atunci situația e mult mai încurcată și seamănă cu cea de după alegerile din 2008, când PNL a refuzat să intre la guvernare, pentru că nu a primit portofoliul de premier pentru Tăriceanu. Așa că a urmat o coaliție PSD-PDL.
Lucrurile ar putea fi mai simple dacă principiile ar lua locul intereselor personale, dacă partidele ar negocia măcar trei mari obiective pentru următorii patru ani și dacă ar planifica în mod serios prezentul, pentru ca viitorul să nu mai fie, ca de obicei, iluzoriu.
Sabina Fati