Întrebam zilele trecute cine este, de fapt, țara aceasta pe care o boscorodim continuu, pentru care mulți se declară nedispuși să pună mâna pe armă în caz de nevoie. Și spuneam că țara suntem noi toți, cu bune și rele. Iar țara pe care am văzut-o în această criză a refugiaților ucraineni este uluitoare, minunată.
Mobilizarea românilor în ajutorul ucrainenilor depășește orice așteptări. Și nu este vorba doar despre ceea ce se întâmplă strict în zona punctelor de trecere a frontierei, unde refugiații au fost primiți cu mâncare, ceaiuri, locuri de cazare, cartele telefonice, ligheane imense de gogoși și multe altele după puterile unor oameni care au sărit să ajute.
Este vorba despre ceea ce se întâmplă în toată România. Numai în Câmpulung Muscel, spre exemplu, o localitate departe de frontieră, știu cel puțin 3 inițiative de ajutor, toate fără vreo legătură cu statul, toate spontane, una a unui liceu, una a unei biserici și una a unui important om de afaceri local. Se adună mâncare și bani non stop. Este absolut uluitor și nu mă îndoiesc că așa se întâmplă în foarte multe dintre localitățile României.
Și este cu atât mai frumos cu cât solidaritatea aceasta nu este cu un popor de care românii să fie foarte apropiați sufletește. Dimpotrivă, lista disputelor românilor cu ucrainenii e lungă și nu cred că a fost uitată. Dar nu mai contează. În fața nedreptății flagrante și a nenorocirii, românii dovedesc o solidaritate și o bunătate fantastice, de poveste.
Oamenii obișnuiți au luat-o cu mult înaintea statului care ar fi trebuit să fie pregătit de săptămâni bune, adică de când este invocat pericolul unei ofensive rusești și, implicit, riscul unui mare val de refugiați. Au făcut ce s-au priceput și, din mână în mână, au dat ce au avut. Poate că mai importante în aceasta primire au fost nu atât aspectele materiale, cât căldura de care au avut parte oameni atât de traumatizați.
Aceasta este o Românie minunată, luminoasă și ar fi bine ca înainte de a mai vorbi despre țara de „doi bani” să ne gândim la ea și nu la tagma politicienilor inepți.
În general, Putin a avut, involuntar desigur, un efect senzațional. A fost, într-un fel, șocul de care aveam nevoie pentru a ne regăsi umanitatea, în Europa și nu numai, după anii de pandemie, ca să depășim individualismul dictat de o boală al cărei principal efect social și psihologic a fost alienarea.
Vladimir Putin a reușit să creeze împotriva sa un front comun fără precedent politic și al oamenilor simpli. În acest moment, în afară de Bashar al Assad, nicio altă voce nu s-a mai ridicat de partea lui. China e rezervată. Sultanul Erdogan l-a abandonat, dronele turcești nenorocesc armata rusă. Până și Viktor Orban s-a dezis de Putin în chestiunea SWIFT.
Europa se arată dispusă la importante sacrificii economice și chiar energetice pe care inevitabil le vor genera sancțiunile impuse Rusiei. Și o face chiar Germania, țara cu care Rusia avea cele mai puternice relații economice în Europa. Nu numai că Berlinul s-a alăturat sancțiunii SWIFT, dar pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial încalcă regula de a nu exporta armament.
Tot mai multe țări, inclusiv România, înarmează cu dotări de top Ucraina, care ține astfel piept unei armate ruse care se dovedește mult sub legendă. Poate că de aici vine și aparenta eroare de calcul a lui Putin, care miza pe un război fulger și s-a trezit într-un coșmar de gherilă, cu pierderi mari și reușite minore.
Putin mai înregistrează o pierdere. Partidele extremiste pe care le-a finanțat în UE, care sunt asociate cu el, se prăbușesc la rândul lor, ceea ce distruge obiectivul destabilizării interne a Europei.
Cel mai probabil, nu se aștepta ca în fața lui să se ridice un front atât de solidar și să rămână singur. Nu se aștepta să nu mai țină șantajul cu gazele, iar sancțiunile să fie reale, generale și fără precedent. Nu se aștepta ca armata rusă să fie tocată cu armament occidental de un popor atât de brav și o armată antrenată probabil cu ajutorul NATO.
Pentru această reacție a Occidentului nu era în mod evident pregătit. Din păcate, însă, un personaj cu o stabilitate psihiatrică extrem de discutabilă, expus la o asemenea umilință, absolut meritată de altfel, poate recurge la gesturi extreme.
Un lider zdravăn la cap ar căuta compromisul, ca să-și scoată armata și țara din nenorocirea în care le-a băgat. Din păcate, însă, Vladimir Putin a trecut la amenințarea nucleară, ceea ce ridică probleme privind sănătatea sa psihică.
Dar cheia aceasta nu mai e la nimeni altcineva decât propriul popor. Repet ce am mai scris, în acest moment, singurii care îl mai pot opri pe Putin sunt rușii înșiși.
Daca ei sunt dispuși să privească cum le sunt omorâți degeaba copiii, soții și frații, dacă ei sunt dispuși să admită prăbușirea economică a țării și o sărăcie fără precedent, dacă sunt dispuși să devină paria complici la barbarie oriunde s-ar mai duce, în ipoteza că n-ar fi imediat alungați, nu au decât să rămână alături de liderul lor care amenință omenirea cu extincția, practic, și să viseze împreună cu el visuri imperiale.
Dacă ceva din cele de mai sus li se pare inacceptabil, ar trebui să iasă cu milioanele în stradă și să răstoarne un regim pe care oricum îl suportă de prea mult timp.