Nu cred că această succesiune, acest cumul de crize ne putea găsi cu o garnitură mai slabă de lideri, de la președintele țării și la principalele instituții ale statului, la Opoziție. Au ajuns la putere rezervele rezervelor, cu studii discutabile, cu istorii personale sulfuroase, fără vreun strop de viziune.
Nu trebuie să fii nostalgic pentru a constata degradarea continuă a calității intelectuale a clasei politice și a înalților demnitari români. În consecință, statul român este praf pe toate palierele.
Din fericire, militar suntem sub protecția NATO, dar în tot ce înseamnă suveranitate pură, e foarte rău și tot mai rău.
Vă dau cel mai dureros exemplu al momentului – criza facturilor. Deși impactul prețului la energie afectează profund societatea și economia, deci poate fi chiar o chestiune de securitate națională, pentru președintele Iohannis subiectul nu pare să existe.
Sau nu suficient pentru a da niște semnale certe de implicare, măcar prin organizarea unor pelerinaje ale responsabililor la Cotroceni, așa cum făcea într-unul dintre puținele momente de hărnicie ale domniei sale la începutul crizei Covid.
Nu suficient pentru a cere schimbarea ministrului Energiei, intrat într-un mod de rezistență pe persoană fizică prin dispariție. Nici la ședințele de guvern nu mai participă personal, iar premierul se răstește la secretarii de stat veniți cu mapa goală.
Coaliția este nevolnică. Niciunul dintre partidele și liderii ei nu reușesc să formuleze o soluție credibilă și coerentă mai ales pentru viitor. PSD se refugiază în soluții populiste pe care să le refuze Florin Cîțu, ca să nu fie obligat ministrul de Finanțe să le finanțeze. Și ce nu blochează Cîțu finanțează inflația.
Liberalii înseamnă, pe de-o parte, Florin Cîțu, care își duce propria luptă împotrivă lui Nicolae Ciucă până la un previzibil viitor congres, pe de altă parte, cei care vor să scape de Florin Cîțu. PNL se dezintegrează în lupte interne, pentru nimeni nu mai contează prestația unui ministru, ci ponderea lui în ecuația internă de putere.
În Opoziție nu e cu mult diferit. USR-PLUS s-a blocat într-o opoziție depresivă și fără țel, ceea ce i-a readus la starea naturală de confruntare internă între triburi. Soluția pe care au promovat-o cel mai mult, reducerea TVA la 5%, sună bine, dar istoria arată că arareori acest tip de măsură a dus la mari ieftiniri și niciodată mai mult decât pe termen foarte scurt.
Cine face investigații, adică o microminoritate, găsește că USR propune și soluții pe temen mediu și lung, care pot să fie discutate, dar pe care nu le promovează, fiind prea preocupați să facă în public terapie de grup prin lupta inutilă cu Klaus Iohannis.
Din nefericire, asta e tot ce transmite USR și exact ceea ce nu mai interesează pe absolut nimeni în afara activului de partid care trebuie să își descarce pe cineva frustrarile.
Cu excepția acestei minorități, cei care au nevoie să își descarce ura au AUR, cu mult mai performant în domeniu. AUR nici nu își propune altceva decât să colecteze ura din societate și să se suie pe ea. Și cum soluții nu văd niciunde, tot mai mulți sunt cei care se refugiază doar în ură, deci valul crește.
Tot acest cumul de instituții, demnitari, partide, adică statul, au adus o mare parte dintre români la exasperare. Populația, chiar clasa de mijloc, sărăcește, iar mediul de afaceri se sufocă.
Suntem spre final de februarie și pentru aprilie nu se profilează nimic decât eventual continuarea schemei actuale cu efecte modeste, chiar și pentru cei care beneficiază de compensare, dar sunt loviți în plin de scumpirile galopante generalizate.
Tot mai mulți români rămași fără loc de muncă sau fără afacerile care le hrăneau familiile se gândesc să plece din țară, dacă nu au făcut-o deja. Pe țară se revarsă furia lor.
Săptămâna trecută, Cătălin Striblea întreba ascultătorii Europa FM dacă asemeni ucrainenilor ar pune și ei mâna pe arme ca să își apere țara. Destui au spus că pentru țara asta nu ar face nimic, pentru că nu merită.
Dar cine e țara asta care nu merită? ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, spunea Tudor Vladimirescu.
Țara, oameni buni, suntem noi. Și cei care muncim și cei care fură, și cei care votăm rațional și cei care nu votează sau își vând votul, și cei care plătesc taxe și evazioniștii. Noi toți suntem țara.
Abandonarea ei înseamnă un autoabandon și, până la urmă, o recunoaștere a neputinței, dacă nu chiar a vinovăției. Pentru că starea țării și felul în care este gestionat statul acesta inept reflectă și ceea ce suntem noi, exigențele noastre, implicarea noastră, atașamentul nostru față de reguli.
Cred că țara abandonată acum și de noi va avea o șansă mai bună atunci când noi i-o vom da. Dar asta presupune să ieșim din văicăreală și scârbă față de noi înșine până la urmă și să construim, prin vot, implicare, exigențe, protest, dacă e cazul, propria corectitudine și hărnicie, ceva pentru că mai apoi să spunem că merită să luptăm.