Joia trecută, presa străină a aflat, iar de la ea și noi, prostimea, că România a notificat NATO privind intenția dlui Iohannis de a deveni secretarul general al Alianței Nord Atlantice din octombrie.
De-abia fuseseră mutate alegerile prezidențiale în septembrie. Sigur că prima întrebare pentru confirmarea sau infirmarea candidaturii a fost către Administrația Prezidențială.
Nici până azi președintele Iohannis nu a avut buna simțire de a da un răspuns concret. Dacă era o candidatură pe persoană fizică, cum a fost a lui Mircea Geoană pentru a doua poziție în ierarhia NATO sau cum a fost a dnei Kovesi pentru EPPO, dl Iohannis era absolut îndreptățit să aleagă dacă ține sau nu secret un plan de carieră, chestiune absolut personală.
Dar candidatura dlui Iohannis nu ar fi una pe persoană fizică, ci una pentru care îl propune statul român. Deci, într-un fel, candidatura sa este în numele cetățenilor români. Domnia sa are, așadar, o obligație nu numai de bun simț, ci și politică să clarifice o poziție oficială a statului român. Și domnia sa, dar și Guvernul care ar fi făcut propunerea.
Absența unei clarificări care privește o poziție a statului român este o dovadă de profund dispreț a președintelui față de cei care i-au dat și îi plătesc mandatul cu toate fanteziile lui. Este aceeași atitudine ca în cazul avionului faraonic despre al cărui cost din bani publici a refuzat sfidător să dea orice informație tocmai plătitorilor acelor bani publici.
Pur și simplu, domnului Iohannis totul i se cuvine: să deturneze interesele României în interes propriu, să stabilească alegerile și să modifice legi în interes propriu, să folosească banii publici în interes propriu, pentru lux de toate felurile, să ocupe orice funcție.
Și viitoarea funcție externă, la NATO sau UE, nu face excepție de la misecuvinismul cronic. Argumentul pe care l-a invocat recent? Pentru că este est-european. Nu revendică așadar funcția pentru că o merită prin bilanțul carierei de până acum, prin prestație, nu pentru că are o susținere reală, nu pentru că este invitat, ci pentru că i se cuvine în virtutea simplei apartenențe la o anumită parte a UE.
Voci din România, dar și unii comentatori externi se gândesc că un est-european ar putea înțelege mai bine interesele, temerile, așteptările flancului estic foarte încercat al Alianței. Este un argument care ar trebui exclus când e vorba de dl Iohannis.
Singurele interese, temeri, așteptări care-l interesează într-o funcție sunt cele proprii, în general legate de o dependență gravă de lux extrem, și imediat ce își vede sacii în căruță, singurul obiectiv este să le satisfacă cu asupra de măsură.
Cine așteaptă de la dl Iohannis, în România, NATO sau UE, implicare, efort, loialitate ar trebui să se uite atent la mandatul domniei sale, la felul în care își tratează cetățenii, inclusiv la faptul că nu știe cum să se lepede mai repede de mandat pentru a se sui pe următoarea cracă pe care când o pretinde, când o cerșește cu o prestație publică de un lamentabil provincialism.
Dă-i lui Klaus Iohannis ce vrea și îl vei mai vedea doar în clipuri “hakuna matata” și în poze din safari. Când e vorba despre domnia sa, sintagma “așa ceva n-ar face” este total nerealistă. Ar face orice îi servește interesul.
Și o dovadă este chiar această candidatură pentru șefia NATO, anunțată în răspăr cu susținerea deja formulată de două treimi din țările NATO pentru alt candidat și care exploatează și stimulează niște frustrări, poate pe undeva justificate, dar care nu au niciun rost cu războiul la graniță.
Această candidatură nu poate avea ca efect decât evidențierea și lărgirea unei fisuri în unitatea aliaților, ceea ce îi folosește de minune lui Vladimir Putin, nu degeaba Viktor Orban este implicat.
Cum să ai așteptarea ca un președinte care își disprețuiește atât de explicit poporul, care se pretează în interes propriu la astfel de strategii cu iz de șantaj în asemenea momente, va fi un partener loial și dedicat după ce îi vei sui sacii în căruță?
Rămâne și întrebarea interesantă, demnă de o cercetare politică aprofundată, cum e posibil ca un președinte pe final de mandat, cu o susținere populară prăbușită, fără niciun bilanț politic în interes public, fără niciun proiect de succes, nu devine lame duck, ci își conservă puterea totală și în propriul partid, dar și în fața celui mai mare partid politic al țării, pe care l-a demonizat când a avut interesul.
Până la urmă, indiferent dacă a semnat-o sau nu formal, Marcel Ciolacu susține trup și suflet explicit candidatura dlui Iohannis pentru orice funcție și acceptă calendarul electoral care să-i faciliteze ambițiile. Există informația că, în ultimă instanță, dl Ciolacu este dispus să facă presiuni în grupul socialiștilor ca aceștia să-i dea dlui Iohannis vreo funcție care le va reveni lor, dacă nu îi va ieși cu PPE.
Așa ceva nu a reușit nimeni până acum.
În opinia mea, secretul dlui Iohannis este o combinație de cinism extrem și noroc rar. Cinic extrem a fost felul în care a defrișat PNL de orice politician care putea să ridice până și cel mai mic risc de nesupunere. Să nu pățească precum Traian Băsescu în fața lui Vasile Blaga.
Dl Iohannis s-a ocupat personal să nu existe în PNL niciun lider de calibru și să promoveze numai umili servitori. A emasculat partidul cu meticulozitate, transformând PNL într-o masă amorfă, fără personalitate, fără identitate, fără lideri, pe care o mână ca pe o turmă în direcția intereselor sale.
Este o ironie de proporții că, potrivit Recorder, dl Iohannis își pregătește, cu 7 milioane de euro bani publici, ca viitor palat tocmai clădirea care a fost ani de zile sediul PNL București, pe când partidul a avut și identitate, și lideri, cei care l-au chemat pe dl Iohannis în PNL. A intrat, a distrus, a ocupat pe persoană fizică, împărățește.
Pe de altă parte, a avut și mult noroc. Cel mai mare s-a numit Liviu Dragnea, care a adus PSD foarte aproape de distrugere, oferindu-i lui Klaus Iohannis, în antiteză, și cadoul unei aparențe extrem de facile de erou.
Dar și norocul unei degradări accentuate a calității clasei politice care nu a reușit să livreze nicio figură remarcabilă, apta să i se opună și să capteze susținerea publică, ci doar vulnerabili mediocri. În țara orbilor, dl Iohannis a fost regele chior.
După 10 ani de domnie a acestuia, poporul detestă clasa politică, nu mai vrea decât independenți peste tot (o altă iluzie care se va sparge la un moment dat precum aceea a guvernului de tehnocrați), nu mai are încredere în democrație și mecanismele ei, iar prestigiul și respectul pentru funcția prezidențială este grav avariat.
Oare ce ar lasă în urmă regele chior la NATO sau UE?