Interviul acordat de Călin Georgescu Antenei 3 ar fi avut toate motivele să destrame legenda premierului luminat și salvator, mereu refuzat tocmai de aceea, care bântuie de multă vreme unele zone politice.
În afară de clișee și lozinci, omul nu a reușit să emită nici măcar o idee economică, o soluție care să merite reținută. Un discurs mistic, naționalist, pe alocuri exaltat și mesianic. Multe platitudini, rostite cu o gramatică pe alocuri discutabilă și cu suficiență.
Ceea ce a devenit cu adevărat știre a fost asumarea deschisă filolegionară și proAntonescu (aparent contradictorii) a lui Călin Georgescu.
Cred că este pentru prima dată când un personaj politic cu pretenții de nivel înalt, președinte de onoare al unui partid parlamentar, declară eroi naționali doi criminali – Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Antonescu.
A fost o eroare din linia mistico-naționalistă sau un bine calculat gest electoral, verbalizare a unor credințe din România profundă și așezarea lor pe agendă?
Din păcate, mă tem că este vorba despre a doua variantă.
Ne place să credem că suntem o țară în care antisemitismul și simpatia legionară sunt la cote foarte mici. Dar o măsurătoare corectă este foarte dificilă, pentru că acestea sunt subiecte tabu nu doar acum, în vremea corectitudinii politice, ci încă din vremea comunismului. Ceea ce le-a făcut și mai interesante, de altfel.
Puțini știu sau admit că legionarii au fost printre primii care au pactizat cu comuniștii în pușcării, că au devenit autorii unora dintre cele mai atroce torturi de reeducare.
Unul dintre puținii istorici care au avut curajul demistificării, Mihai Demetriade, a fost pus la zid cu violență.
În vremea comunismului, legionarismul era misteriosul măr interzis, misteriosul inamic al comuniștilor, alternativă la teroarea vremurilor. Au existat și figuri cu mare forță în mentalul colectiv.
„Legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicționar la litera G cuvântul glumă și, când îi prindeau pe comuniști, era vai de cozonacul lor”, spune Petre Țuțea. Eronat, dar răcoritor.
După ’90, mulți tineri au aflat că și bunicii lor au fost la un moment dat simpatizanți legionari, pentru că înainte de a deveni criminală, mișcarea a fost una profund populistă, care exploata frustrările vremii împotriva corupției, inechităților etc.
Ar trebui să ne sune cunoscut. Mișcarea legionară a fost propulsată de prestația clasei politice de atunci, incomparabil mai bună decât ceea ce avem acum.
Avem aici și un alt efect pervers al statului eșuat, care a pierdut încrederea românilor. Majoritatea, cum am văzut și în cazul vaccinării, respinge varianta oficială. Dacă ni se spune că au fost răi, probabil că au fost în realitate buni.
La neîncrederea în istoria oficială, din manuale, a apelat și Călin Georgescu, de altfel.
De când simpatia legionară exprimată a devenit asimilabilă unei infracțiuni, lucrurile au intrat și mai adânc în subteran.
Nimeni nu o măsoară în sondaje, nu măsoară părerea despre liderii ei, antisemitismul. Și chiar dacă ar face-o, cum spuneam, cifrele ar fi irelevante din cauza autocenzurii.
Liderii AUR care umblă mult prin țară, care sunt cei mai contectați la firul ierbii, ar putea să fie mai aproape de dimensiunea reală a fenomenului.
Chestionat despre declarațiile lui, Călin Georgescu s-a ascuns în spatele legii care îi interzice să susțină așa ceva. A cerut timp pentru analiză. Nu e nimic de analizat în declarații, ele sunt cât se poate de clare: Corneliu Zelea Codreanu a luptat pentru moralitatea ființei umane.
Sigur că aici mai poate fi ceva. Confruntarea dintre încercarea (re)aducerii AUR – Simion într-o zonă naționalistă conservatoare frecventabila și utilă, vestită de Vasile Dîncu în urmă cu câteva săptămâni, și cea care dorește să facă AUR un catalizator al filonului prolegionar.
Adică, mai pe românește, o confruntare între facțiuni din servicii.
Indiferent de explicații, rămâne de văzut și analizat ce efect au avut declarațiile lui Călin Georgescu în România profundă, unde nu mă îndoiesc că au fost propagate, desigur, fără argumentele istorice care le anulează.
Oare Călin Georgescu și AUR sunt niște aventurieri pe o nișa inflamată circumstanțial sau au prins un filon tăcut, clandestin, pe care l-au captat, probabil nu integral, de aceea și sună public adunarea?
În plus, acuzația de filolegionarism și simpatie pentru Antonescu ajută AUR să scape de o suspicune care, într-adevăr, poate să le facă probleme: asocierea cu Rusia, într-o țară cu mult mai mult rusofobă decât legionarofobă.
Așadar, întrebarea momentului, de o gravitate imensă, nu este despre Călin Georgescu, Simion sau AUR. Este despre dimensiunea fenomenului subteran pe care ei l-au scos la vedere.
Ne place să credem că suntem europeni, toleranți, moderni. Și cei mai mulți probabil așa suntem. Dar care e masa antisemită (pentru că evreii sunt asociați în mentalul colectiv cu venirea comunismului în România), xenofobă, victimizat naționalistă?
Naționalismul promovat de AUR și cu mare priză nu este unul orgolios, de tipul trebuie să muncim până suntem cei mai buni. Ci unul mistico-frustrat: suntem cei mai minunați, dăruiții lui Dumnezeu, dar străinii ne fac rău. De aici până la euroscepticism este doar un pas, oricât de puțin credibil pare acum.
Ceea ce ar trebui să ne lămurim repede și fără rețineri de corectitudine politică extremă este dacă stăm sau nu pe un butoi cu pulbere.