La un an după tragedia de la Caracal, prădătorii sexuali comit nestingheriți abuzuri. Iar politicienii legiuitori fie lipsesc complet din peisaj, fie sunt complicii criminalilor.
Mai mult de jumătate dintre români cred că orice act sexual fără consimțământ poate fi justificat prin gesturi pe care agresorii, violatorii, le-ar considera invitații implicite.
Cel mai recent Eurobarometru în acest sens, publicat în urmă cu trei ani, arăta că, în opinia românilor, o femeie care se îmbracă provocator, acceptă invitația de a vizita un bărbat ori se află într-un grup în care se consumă alcool sau droguri și-a dat, automat, acceptul pentru un contact sexual.
O anchetă publicată de site-ul de investigații jurnalistice delazero.ro observă că trei din patru cazuri de plângeri contra unor acte sexuale abuzive cu victime copii sunt abordate de justiția română drept „fapte consimțite”. Vorbim despre „consimțământul” unor copii sub 15 ani!
Anual, în România, se raportează aproape o mie de violuri. Cele mai multe rămân însă neștiute, pentru că agresorii exercită, dincolo de violul fizic, propriu-zis, un viol ulterior prelungit de natură psihică asupra victimelor.
În numeroase cazuri, agresorul își repetă fapta, atât sub imperiul forței, cât și al șantajului. Partea cea mai gravă în acest fenomen este că, în România, nu doar opinia publică pleacă de la premisa că victima „și-a cerut-o”, ci chiar și instituțiile statului.
Incapacitatea sistemului de a-și înțelege rolul de a proteja cetățenii
Cazul recent al unei fete de 17 ani violate și incendiate în județul Mehedinți de un recidivist condamnat pe viață, dar liberat condiționat după două decenii, scoate la lumină, dincolo de mărturiile ce se bat cap în cap, incapacitatea sistemului de a-și înțelege rolul de a proteja cetățenii.
Citește și Analiza - Mehedinți, cronica unei tragedii anunțate. Cine a greșit?
Unul dintre motivele pentru care violurile rămân nepedepsite, spun reprezentanții asociației „Voci pentru Democrație și Justiție - VeDem Just”, este legea penală română, care pune accent mai mult pe infractor, iar acest lucru se răsfrânge asupra victimei.
La origini, „liberarea condiționată era considerată o vocație și ceva excepțional”, dar a devenit „un drept pentru condamnat și o regulă pentru instanță”.
În plus, legea recursului compensatoriu, introdusă de coaliția PSD-ALDE-UDMR pentru a accelera scoaterea din închisori a unor tovarăși corupți de cârdășii pseudo-politice, a readus în libertate personaje periculoase care, ca să cităm din nou din comunicatul VeDem Just, a generat „valuri de infracționalitate recidivantă”: în ultimii doi ani, fiecare al doilea eliberat condiționat din penitenciare a recidivat.
„Dacă există urme ale constrângerii fizice, se încadrează la viol, dacă nu – la act sexual cu minor”, scrie delazero.ro, care mai precizează că în prea puține cazuri se iau în considerare constrângerile psihice sau inabilitatea victimei de a înțelege în întregime consecințele deciziilor sale.
Apoi, când ești întrebat, victimă fiind, de un anchetator dacă nu cumva ți-ai făcut vânătăile căzând pe scări - caz real, povestit de judecătorul Cristi Danileț, membru al asociației citate - șansele de a spera că ți se va face dreptate scad spre zero.
Mai ales că majoritatea victimelor provin din medii vulnerabile și, deci, au șanse mici să-și găsească aliați în efortul de a obține pedepsirea abuzatorilor. Chiar instituțiile statului sunt reticente în a le veni în ajutor. Acești oameni sunt, pentru funcționarii justiției și ordinii, în cel mai „inocent” caz, invizibili.
Incompetența unor polițiști sau a unor procurori are ca rezultat respingerea plângerilor depuse de victime
Magistratul Danileț spune că, „uneori”, incompetența unor polițiști sau a unor procurori are ca rezultat respingerea plângerilor depuse de victime. Nu este însă mereu vorba despre incompetență, iar cazul din urmă cu numai un an, de la Caracal, ne-a revelat corupția din sistemul polițienesc și de justiție.
Am văzut în acea dublă crimă intens mediatizată interlopi care fac treaba poliției și îi dictează ce are și ce nu are voie să investigheze, am văzut procurori asociați unor rețele criminale, am văzut un sistem în profundă criză de resurse umane și cu posturi ocupate de incompetenți și corupți, am văzut un analfabetism funcțional parcă indispensabil în fișa posturilor ocupate cu o singură sarcină - să protejeze interesele clanurilor mafiote locale.
Dacă la nici măcar un an împlinit de la acea oribilă descoperire de la Caracal nu s-a putut face nimic pentru ca victimele să primească atenția statului, e semn că statul este paralel cu cetățenii și profund marcat de tumoarea mafiotă, iar șansele de ieșire din acest marasm nu se prea întrevăd.
Să ne amintim cât de mult s-au protejat între ei subordonații de rang înalt în uniformă ai fostului ministru de Interne Carmen Dan și cum aceștia continuă să se fofileze din calea anchetelor administrative și în subordinea lui Marcel Vela.
Și, în loc să întărească legile care ar putea proteja categoriile vulnerabile, parlamentarii se înghesuie să dea legi care îngrădesc dialogul liber, interzicând dezbaterea pe tema identității de gen în spațiul educațional, acolo unde copiilor expuși riscului de a fi abuzați nu li se predă educația sexuală, ceea ce îi vulnerabilizează și mai mult în fața prădătorilor și a abuzatorilor.
În mintea aleșilor români, copiii vor învăța acasă atât cât cred părinții că trebuie să știe despre igiena emoțională, protecția sexuală și plăcerile vieții. Într-o țară ultraconservatoare, educația aceasta, primită acasă, se limitează, în multe familii românești, la clasicul „scoate mânuța din buzunar că orbești!”. Asta, desigur, dacă nu punem la socoteală familiile în care copiii sunt victimele abuzurilor comise chiar de propriii părinți.
Condamnatul pe viață nu mai are nimic de pierdut
PS: Am discutat cu un fost condamnat despre agresorul din cazul Mehedinți; ne-a spus că, în timpul detenției, „viețașul”, infractorul care a primit sentință pe viață, are o poziție superioară față de colegii din dosul gratiilor ce decurge din greutatea delictelor comise; știind că nu mai are nimic de pierdut, se impune șef, fără a întâlni nici o formă de rezistență.
În aceste condiții, violența cu care atentatorul din Mehedinți a încercat să își pedepsească victima minoră, după ce aceasta s-a plâns că a fost abuzată, este cumva de înțeles, în mintea delincventului care nu suporta ideea nesupunerii.
Și, ne-a mai spus fostul condamnat, programe de reabilitare nu există - nici în timpul detenției, nici după; dimpotrivă, detenția încurajează perfecționarea într-ale criminalității.
Cristian Ștefănescu