Svetlana Aleksievici a fost salvată de la arestare. Până când? De ce tăceți?

Svetlana Aleksievici a fost salvată de la arestare. Până când? De ce tăceți?

A fost un gest rar în lumea diplomatică și câțiva ambasadori europeni l-au făcut, obținînd astfel încă o porție de libertate pentru scriitoarea Svetlana Aleksievici, autoarea celei mai dramatice și memorabile cărți despre Cernobîl, o restaurare a memoriei de care are ea însăși, astăzi, nevoie. România nu a lipsit, prin ministrul de Externe și ambasadorul la Minsk, prinzându-se în lanțul diplomatic care a protejat, fizic, locuința scriitoarei.  

Miercuri, dimineață, Svetlana Aleksievici, care, în pofida opoziției fățise pe care a făcut-o mereu regimului dictatorial al lui Lukașenko, a ales să se întoarcă și rămână în Belarus, unde viața îi era în pericol, a scris un apel la solidaritate, publicat, în limba rusă, de PEN.

Era un strigăt la ajutor și, în egală măsură, un avertisment asupra precarității vieții umane în regimul de forță a lui Lukașenko, pe care presa occidentală îl numește aproape poetic ”ultimul dictator al Europei”.

Dar ce înseamnă să trăiești în dictatură? O spune chiar Svetlana Aleksievici, în finalul apelului ei: Am rămas singură, i-au arestat pe toți, oameni străini bat la ușa casei mele.

La început, câțiva oameni s-au adunat în fața locuinței ei. Au venit mai mulți, pentru a-i fi alături.

În acest zid uman ridicat în fața unui regim de putere cu accente criminal- patologice – Lukașenko primbându-se cu un Kalașnikov la vedere – s-au prins și câțiva ambasadori europeni. Un gest deloc obișnuit, care este cel mai clar și direct mesaj, de când a început criza din Belarus, de contestare a unui regim abuziv și de poziționare alături de Opoziție și de societatea civilă.

Ambasadorul român la Minsk, urmând recomandarea ministrui de Externe Bogdan Aurescu, a fost printre cei care au mers la casa Svetlanei Aleksoevici, oprind astfel, cel mai probabil, o arestare iminentă.

Dar a fost suficient? A fost suficient pentru Vladimir Putin, cel care poate să oprească o dramă umanitară în Belarus? Pentru că e puțin probabil ca Lukașenko, ajuns deja într-un moment patologic și în care vede că întreg edificiul de putere se poate nu doar clătina, ci și întoarce împotrivă, să facă de unul singur măcar un pas înapoi. Dictatorii hărțuiți sunt cei mai periculoși, frica celui care se vede atotputernic e un venin, mi-a spus într-un interviu psihiatrul Ion Vianu.

A fost suficient pentru ca intelectualii occidentali, și poate cu atât mai mult cei care au trăit pe pielea lor dezumanizarea dintr-o dictatură, să ia poziție? Svetlana Aleksievici aruncă, în apelul pe care l-a făcut la solidaritate, mănușa către ceea ce numește, deloc ironic, ”intelighenția rusă”, ”după un obicei vechi”.

De ce tăceți?, întreabă Svetlana Aleksievici. Pentru că atâta vreme cât dictatorii se bazează pe tăcerea celorlalți, oamenii care strigă adevărul vor fi arestați, torturați și uciși.

Din nou, cineva necunoscut sună la sonerie …

Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură

Cum vrea Putin să rezolve dosarul Belarus: Moscova să își mențină controlul, dar să își păstreze și banii în buzunar. Plus: România e copilul cuminte – Interviu Video

Cine ste Svetlana Aleksievici – biografie de autor, Editura Humanitas

S-a născut la 31 mai 1948 la Ivano-Frankivsk (fost Stanislav), în vestul Ucrainei. După ce tatăl ei a fost demobilizat din armată, familia – tatăl bielorus şi mama ucraineană – s-a stabilit în Bielorusia, unde părinţii au lucrat ca profesori la sat. A studiat jurnalismul la Minsk, considerând facultatea de profil drept lucrul „cel mai apropiat de o şcoală de scriere“. După absolvire, a lucrat în redacţii din provincie şi apoi din capitală. Prima ei carte, compusă din mărturiile unor oameni care şi-a u părăsit locurile natale, a fost retrasă din librării de autorităţi.

Următoarea apariţie, Războiul nu are chip de femeie (1985), publicată simultan la Moscova şi la Minsk, are la bază interviuri cu femeile care au luptat în Armata Roşie în al Doilea Război Mondial şi a reprezentat o ieşire din cadrele mitologiei sovietice din epocă. Titlul cărţii a fost folosit de Mihail Gorbaciov într-un discurs oficial. Băieţii din zinc (1990) cuprinde mărturii ale militarilor sovietici care au participat la războiul dus de URSS în Afganistan (1979–1989). În 1997 a publicat Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, rezultat al unei documentări începute în 1986, imediat după accidentul nuclear din Ucraina.

La începutul anilor 2000 a plecat din Belarus, atât în semn de protest faţă de dictatura lui Aleksandr Lukaşenko, cât şi pentru a se putea dedica plenar scrisului. După perioade petrecute în Italia, Germania, Spania şi Suedia, a revenit, în 2011, la Minsk. În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“. A devenit astfel unul dintre puţinii scriitori distinşi pentru nonficţiune. Vremuri second-hand (2013), cea mai recentă carte a sa, întregeşte seria „Vocile Utopiei“, consacrată de autoare celor care s-au aflat timp de aproape un secol sub semnul ideologiei comuniste.