Klaus Iohannis a blocat procesul de desemnare rapidă a unui nou șef NATO, pe care aliații și l-ar fi dorit deja stabilit la începutul lui aprilie, când instituția marchează, la Bruxelles, 75 de ani de activitate.
Războiul din Ucraina și scenariul revenirii lui Trump erau argumente pentru a grăbi un proces, dar aliații nu au luat în calcul candidatura grăbită și fără vreo garanție asigurată diplomatic a președintelui Iohannis.
Așa se face că NATO a ajuns la momentul aniversar într-un climat marcat de nesiguranța succesiunii lui Jens Stoltenberg, de unde și importanța mesajului venit dinspre SUA: Mark Rutte este opțiunea pentru conducerea NATO. Un mesaj preluat apoi și de premierul Estoniei, deși Klaus Iohannis a făcut să pară că va candida nu doar în numele României, ci și în numele Estului frustrat că e insuficient reprezentat la nivelul înaltelor funcții și, așa cum pare, runda aceasta șefia NATO, deși excede granițele UE, e pusă pe masa negocierii tuturor posturilor de prestigiu.
Mai poate însă Klaus Iohannis să persiste în ambiția unei candidaturi nesusținute de aliații puternici? Ce înseamnă asta pentru România și mai ales ce compensații i se pot da lui Iohannis, pentru ca NATO să-și poată desemna noua conducere cât mai repede?
Nici președintele nostru, în contextul în care aproape zilnic mai vine vreun stat, inclusiv din estul Europei, și spune că-l sprijină pe Rutte nu mai poate să o țină la nesfârșit cu ideea că este în cursă și viabil, spune analistul politic Radu Magdin.
Dacă într-adevăr ar fi avut în spatele său undeva la cinci-zece state membre care clar și ferm și-ar fi declarat sprijinul pentru dumnealui, ar fi putut spune într-adevăr că, iată, am un flanc estic de partea mea și că în momentul de față chiar ar fi bine să mă oferiți - mesaj informal, desigur - altceva pe viitor, astfel încât eu să ies din această cursă.
Radu Magdin, marți, chiar înainte de reuniunea NATO de la Bruxelles, SUA și-au reafirmat opțiunea Rutte, pentru șefia NATO. Pe Iohannis îl respectă. Care este semnificația acestei declarații?
Mesajul american este unul consecvent și este unul diplomatic. Așa cum președintele Iohannis spune periodic, în caz de criză sau altceva similar, că se uită „cu atenție și îngrijorare”, și acest “respect și prietenie” sau „deosebit respect” sunt formule standard diplomatice, când refuzi pe cineva politicos.
De altfel, acest mesaj la nivel de ambasador la NATO a fost prima dată spus la nivel de ambasador american la București.
Și americanii rămân, pe bună dreptate, consecvenți. Această consecvență nu ține numai de mesajul față de Iohannis, ci și de sprijinul american și altor state mari din NATO față de Rutte, pentru că este foarte greu ca, odată ce ți-e dat sprijinul pentru un candidat, să ți-l iei înapoi, atâta timp cât, pe de o parte, nu există motive în acest sens și, pe de altă parte, susținerea inițială are legătură cu un fel de strângere de mână, o bătaie de palmă.
Inclusiv în ceea ce privește prioritățile viitorului secretar general NATO, presupunând că domnul Rutte ar ajunge acolo.
În ceea ce privește statele celelalte, din estul Europei și declanșarea campaniei lui Iohannis, eu cred, apropo de cum avertizam inițial, ca analist, că o asemenea campanie lansată pe ultima sută de metri nu era, din punctul meu de vedere, una viabilă.
Eu salut ambiția președintelui Iohannis și o poziționare a ambiției românești, în sensul în care un român și un est-european poate să aibă o asemenea poziție, însă, din păcate, această ambiție a lipsit 10 ani de zile pentru România la capitolul imagine și influență.
Dacă această ambiție ar fi existat timp de un deceniu din partea președintelui Iohannis, cu siguranță acum ar fi avut o țară mai bine pregătită ca influență, ca imagine, pentru a-l susține pe dumnealui, în ambiția sa personală.
După anunțul SUA, a venit și cel al K. Kallas, premierul Estoniei. Contează opțiunea statelor baltice, cât cântărește?
Kallas, din punctul meu de vedere, este unul dintre candidații care din timp s-au încălzit pentru această poziție, precum și pentru o poziție europeană de top, însă dumneaei a fost practic sabotată.
Nu de calitatea campaniei ei internaționale, care a fost una foarte bună, dumneaei scriind editoriale, dând interviuri, poziționându-se ca o femeie și ca un actor politic cu personalitate și cu tărie. Problema a fost alta, și anume faptul că a avut un scandal intern în ceea ce pe privește afacerile cu Rusia ale soțului său.
Dumneaei a supraviețuit politic și a rămas la conducerea Executivului din Estonia, însă din punctul meu de vedere s-a pierdut, în plan european, încrederea necesară pentru a lua poziția de secretar gen al NATO sau o altă poziție de top europeană.
Ar putea fi, eventual, în cărți pentru o poziție de comisar european dar, părerea mea, nu pe un subiect sensibil, securitar.
Deci din această perspectivă, opțiunea țărilor baltice contează mai degrabă din perspectiva caracterului vocal al acestora, țările baltice fiind, ca și Polonia, avangarda NATO în ceea ce privește pericolul rusesc în trecut, precum și în momentul de față, raportat la sprijinul pentru Ucraina.
Ele, ca greutate, nu au o anvergură mare, însă, având în vedere procesul decizional la nivel de NATO și consensul, contează. Gravitasul în materie de pondere contează mai degrabă în Uniunea Europeană pentru state și nu neapărat pentru poziții, dar în procesul decizional ca atare, când se calculează majoritățile.
Mai are Klaus Iohannis vreun spațiu de manevră? Miza pe frustrarea esticilor că nu sunt reprezentați la nivel înalt în UE.
Pentru a-l credita pe președintele Iohannis, cum fac unii dintre fanii săi, cu ideea că este un mare strateg și un om foarte rațional, vă propun să eliminăm la această întrebare ideea că dumnealui ar fi avut o strategie pe ultima sută de metri greșită pentru intrarea în cursa NATO și o evaluare greșită. Deci haideți să-l credităm pe președinte că este un mare strateg și este un om foarte bine informat.
În consecință, având în vedere felul în care se desfășoară lucrurile, lucruri care de altfel sunt vizibile inclusiv pentru un analist civil din afară, mai degrabă a părut de la început că președintele Iohannis folosește jetonul NATO pentru a negocia ceva ulterior cu capitale-cheie, care în momentul de față la NATO îl sprijină pe Rutte, pentru a obține un sprijin de la aceste capitale pentru o poziție la Uniunea Europeană.
Care poziție poate fi cea de președinte al Consiliului European sau cea de vicepreședinte al Comisiei Europene și eventual ministru de Externe sau poate „viitorul” ministru al Apărării. Cred că mai degrabă una dintre aceste trei poziții ar putea fi țintite de către Klaus Iohannis.
Rămâne de văzut, însă, având în vedere, pe de o parte, faptul că dumnealui nu a fost foarte prezent în ultimul deceniu în planul ideilor pan-europene și globale și în materie de discurs public.
Dumnealui nu a apărut nici acasă, nici afară. A lansat cu tărie anumite idei, rămâne de văzut dacă va funcționa într-adevăr această ofensivă pe ultima sută de metri, pornită printr-un discurs în Parlamentul European, continuată, dacă e să vorbim de idei, printr-un editorial - bine scris - la Politico, în ceea ce privește un decalog de viziune pentru NATO, o să vedem dacă aceste două exerciții de poziționare intelectuală sunt suficiente. Din punctul meu de vedere, sunt insuficiente.
Și, din nou, problema mare este că 10 ani de zile președintele nu a investit în imaginea și influența României, astfel încât acum să poată capitaliza această imagine și influență în propriul său interes.
Menționez, totodată, că nu există neapărat o garanție, nici în momentul de față, de negociere, pentru că nici președintele nostru, în contextul în care aproape zilnic mai vine vreun stat, inclusiv din estul Europei și spune că-l sprijină pe Rutte nu mai poate să o țină la nesfârșit cu ideea că este în cursă și viabil.
Dacă într-adevăr ar fi avut în spatele său undeva la cinci-zece state membre care clar și ferm și-ar fi declarat sprijinul pentru dumnealui, ar fi putut spune într-adevăr că, iată, am un flanc estic de partea mea și că în momentul de față chiar ar fi bine să mă oferiți - mesaj informal, desigur - altceva pe viitor, astfel încât eu să ies din această cursă.
Drama cursei pentru NATO este următoarea: odată ce țări mari își declară sprijinul pentru cineva, e foarte greu ca să-și ia cuvântul înapoi, neschimbându-se nimic fundamental raportat la candidatul cu pricina.
Deci, chiar dacă exista acel „profund respect”, poate că dacă la un moment dat anumite capitale, dacă nu ar fi existat opțiunea Rutte, s-ar fi uitat și la alte liste de candidați. Din punctul meu de vedere, din nou, tardivitatea acestei intrări în cursa pentru NATO mă face să cred că mai degrabă este o voință de poziție europeană, la nivel de Consiliul European, de ministru al Apărării sau ministru de Externe în viitorul Executiv European.
A intrat Iohannis în joc doar pentru compensații? Asta ajută sau încurcă România?
Fără a fi un fan al președintelui Iohannis, asta nu din rațiuni de personalitate, ci din rațiuni de activitate sau inactivitate prezidențială, am salutat încă de la început faptul că președintele a vrut să intre într-o cursă internațională.
Eu cred că ambiția românească manifestată periodic printr-o candidatură, indiferent că ea este de succes sau nu, este un lucru bun pentru România, pentru că pune ambiția, voința românească de reprezentare pe radare. Și cred că este un lucru bun, indiferent de simpatie sau antipatie pentru președintele Iohannis.
Între Rutte și Iohannis eu îl voi susține pe Iohannis pentru că este român.
Un argument adițional, dincolo de faptul că Iohannis este român: domnul Rutte, din păcate, a jucat un joc foarte populist alături de colegii săi olandezi, joc pe care în momentul de față îl practică și amicii dumnealor austrieci față de România.
În consecință, ca și cetățean român, nu am altă opțiune, legitimă din punctul meu de vedere, decât să îl sprijin pe președintele României în demersurile sale.
Din punctul meu de vedere, însă, ca analist, cred că ar fi trebuit gândită mai din timp o cursă electorală euroatlantică sau europeană și făcută mai cu cap, cu o combinație de elemente publice și de influență în cercuri private.
O să vă dau un exemplu: mulți dintre președinții și premierii europeni și globali sunt prezenți la Davos, sunt prezenți la conferința de securitate de la Munchen, sunt prezenți la dialogul de la Raisina din India, sunt prezenți în diferite conferințe americane, la conferința Milken, de exemplu. Sau în alte formate de discuție, ca speaker sau keynote speaker, dacă încearcă să aibă un discurs.
Din păcate, președintele nostru a lipsit. A avut, acum câțiva ani, o prezență la Munich Security Conference, țin minte că într-un panel a avut un discurs, dar el nu a făcut un apetit pentru conectarea la zona aceasta de rețelistică globală.
Simpla prestație, eu sunt sigur că de bună calitate și de bună credință în Consiliul European, dar fără elemente puternice de personalitate și de creare de prietenie, nu-l avantajează pe președinte pentru asemenea poziții.
Pentru simplul motiv că la asemenea poziții, în general, capitalele europene și atlantice aleg și sprijină personalități care să fie nu atât de prezente ca vizibilitate ca ele, astfel încât să nu le umbrească. O asemenea dilemă a fost, de exemplu, când Marea Britanie era încă în Uniunea Europeană și Tony Blair dorea să fie președintele Consiliul European. În mod cert, Merkel și Sarkozy, Berlusconi și alții au fost reticenți față de o asemenea candidatură, pentru că Blair i-ar fi umbrit.
Asta nu e o problemă cu Iohannis, că nu-i umbrește Iohannis pe Scholz, pe Macron, pe Meloni sau pe alții.
Totodată, menționez faptul că acești operatori care sunt în poziții europene, în general, sunt foarte buni negociatori, sunt oameni cu o cultură a muncii de dimineața până seara, pentru că de foarte multe ori trebuie să se urce în avioane și să bifeze mai multe capitale pentru ca să obțină un acord tematic, pe diferite domenii.
În rezumat, este bine că Iohannis a candidat. Iohannis trebuie susținut, din punctul meu de vedere, din multiple motive. Însă el plătește acum un preț pentru ceea ce nu a făcut 10 ani de zile și, din punctul meu de vedere ca analist, e puțin probabil să aibă succes în demersurile sale, indiferent de faptul că eu, ca cetățean, simpatizez cu ideea reprezentării românești.