Anunțul candidaturii lui Klaus Iohannis în “competiția” pentru șefia NATO, așa cum a fost formulat, ca o candidatură a României însăși, reprezintă un soi de fraudă morală.
Ea este menită să creeze în țară, cu destul de mult succes deocamdată, o atmosferă de meci al naționalei, zgândărind orgolii și frustrări naționaliste, cu potențiale consecinţe favorabile tocmai extremiștilor pe combaterea cărora e centrată toată campania coaliției.
Candidatura dlui Iohannis nu este nicidecum una a României. Este ca și cum ai spune că vizita în Zanzibar sau escapada safari din Kenya a lui Klaus Iohannis, în calitate de președinte al României, înseamnă că România însăși a fost în Zanzibar sau la safari în Kenya.
Este adevărat că pentru formalizarea candidaturii este nevoie de o hârtie din partea guvernului/președintelui României, pentru că nu oricine de pe stradă poate trimite un CV la secretariatul NATO. Dar asta e tot. Esențiale sunt datele personale de carieră, de anvergură ale candidatului și capacitatea lui de a coagula sprijin și negociere.
Iar după numire secretarul general își pierde cetățenia și devine doar NATO. Deci cu Jens Stoltenberg secretar general nu înseamnă că Norvegia deține șefia NATO. Cu Iohannis secretar general nu înseamnă că România ar deține șefia NATO.
Așadar, a avansa, așa cum făcut dl Iohannis și după el toată propaganda politică și media a coaliției, că România ar fi beneficiara acestei numiri este o manipulare imensă. Ea exploatează multa confuzie a românilor în privința acestor funcții internaționale.
De aceea și întrebăm, de exemplu, ce a făcut comisarul român din CE pentru România? În mod normal, el/ea nici nu trebuie să facă nimic în mod special pentru România, nu are voie să facă nimic, jobul este în raport cu interesele UE. La NATO, în raport cu interesele NATO.
Niște sfori pentru noi tot poate trage, se spune. Plecăm așadar de la premisa că trimitem în CE sau la NATO niște oameni, de fapt, incorecți, așteptăm de la ei să fie incorecți? Lasă că nu văd cum ar putea cineva aștepta la Iohannis să facă prin eforturi suplimentare și abile, ceea ce nu a făcut cât îi era, vreme de 9 ani, în fișa postului.
Nu, postul nu este pentru România, postul este pentru dl Iohannis. Pentru România poate fi cel mult o satisfacție de imagine care ne mângâie frustrările și complexele, dar numai cu condiția să nu fie un eșec, ceea ce cu lenea, scârba de comunicare și egocentrismul dlui Iohannis nu ar fi deloc exclus.
În schimb, dl Iohannis se folosește maxim de România pentru a se sui spre noua dregătorie la NATO sau un alt top job UE care să îi fie dat în schimbul deblocării Alianței.
România, cu poziția ei geografică esențială în context și cu soldații ei buni, chiar dacă subdotați, reprezintă singurul argument al dlui Iohannis, care este un balast și nu un atu pentru propria țară.
Iar diplomația românească este turată la maximum în interesul unui singur om și al ambițiilor sale, cum nu a fost niciodată turată în autentic interes național. Sau așa cum a fost turată împotriva candidaturii LCK la EPPO, despre care dl Iohannis a considerat că nu e pentru România, așa că statul român a sabotat-o din toate puterile.
Iar dacă luăm pe rând argumentele României, într-o competiție care, repet și subliniez, nu este a ei și nici măcar nu a existat până acum în această formă, ce a făcut dl Iohannis pentru ele?
1.În contextul războiului, da, România a fost un susținător corect, nu am avut tensiunile violente pe care le vedem în Polonia, unde zac pe marginea drumului camioane ucrainene răsturnate.
Dar acesta nu e meritul dlui Iohannis, ci al unui popor sufletist, care la furie mai degrabă ridică vorba decât pumnul și totul se topește în bășcălie. De altfel, dl Iohannis este unul dintre beneficiarii sindromului mămăligii dezamorsate.
2.România a alocat 2,5% din PIB pentru apărare, dar pe hârtie. Execuția bugetară este în jur de 1,5%.
3.Starea reală a armatei române este jalnică, după cum a spus recent șeful statului major.
4.În marea coaliție, Klaus Iohannis a dat Ministerul Apărării pe mâna unor persoane complet necalificate pentru așa ceva, autentică batjocură pentru acest portofoliu cheie.
5.Obligația de stat NATO este nu numai să pui pe hârtie bani pentru armată, ci și să asiguri o infrastructură funcțională pentru mișcările militare. Iar România și feroviar, și rutier este o nenorocire recent testată de trupele NATO.
Deci care sunt argumentele dlui Iohannis să se agațe de performanța României? Că nu a dus-o spre Rusia și a avut poziții corecte de pluton?
Unde e toxicitatea demersului?
În primul rând, după cum subliniază Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), președintele României divizează NATO: “Candidatura preşedintelui României, Klaus Johannis, la funcţia de secretar general al NATO a fost întâmpinată cu încruntări în cercuri largi ale Alianţei. ’Divizează Alianţa într-un moment în care nu ne putem permite acest lucru’” .
Și nu o face pe persoană fizică, ci clamând împreună cu tot aparatul de propagandă al coaliției, că are în spate România însăși pe care, implicit, o plasează alături de problematicii lumii antiruse, Ungaria și Turcia.
Exista speranța, ușor înfrigurată, că dl Iohannis nu s-ar fi aruncat și nu ar fi aruncat România în această aventură fără acordul cel puțin al partenerului strategic al României. FAZ sugerează contrariul. Iar reacția ambasadoarei SUA la București a fost doar politicoasă.
Deja presa externă începe să se prindă de ceea ce români experți în Iohannis după 9 ani au mirosit din prima - nu vrea neapărat la NATO, dar forțează astfel prin șantaj un alt top job în UE.
În al doilea rând, manipularea aceasta care masează naționalismul, merităm, avem dreptul, e rândul nostru, poate avea în cazul unui probabil eșec un efect de bumerang, cum s-a întâmplat în cazul eșecului aderării la Schengen din decembrie 2022.
Și atunci a fost creată o așteptare maximă, atmosfera de stadion când joacă naționala, iar eșecul a generat un recul naționalist eurosceptic. Cine poate câștiga dintr-o nouă dezamăgire?