Franța, observa cândva scriitorul francez de călătorii Sylvain Tesson, „este un paradis locuit de oameni care cred că trăiesc în iad”. Pe măsură ce campania pentru alegerile prezidențiale de anul viitor intră în linie dreaptă, iar noi candidați apar unul după altul, țara pare cuprinsă de o atmosferă tot mai apăsătoare.
Dacă alegerile s-ar ține acum, Marine Le Pen, lidera populistă anti-imigrație, ar avea șanse serioase să ajungă la Palatul Élysée, ținând cont de dezamăgirea alegătorilor față de întreaga clasă politică și de sentimentul tot mai răspândit că „am încercat deja toate celelalte variante”.
Între acum și 18 aprilie 2027, data primului tur, însă, se pot întâmpla multe. Franța este, de altfel, o țară în care surprizele politice apar uneori din senin, scrie Paul Taylor, cercetător la European Policy Centre, într-un editorial pentru The Guardian.
În primăvara lui 2011, Dominique Strauss-Kahn, pe atunci director al FMI și fost ministru de Finanțe foarte apreciat, era marele favorit pentru candidatura Partidului Socialist la prezidențialele din 2012. Se preconiza că îl va putea învinge pe președintele Nicolas Sarkozy. Un scandal sexual i-a spulberat însă cariera politică, iar François Hollande, un politician socialist considerat până atunci fără șanse reale, a ajuns la Élysée.
Cinci ani mai târziu, în 2016, fostul premier François Fillon era favorit clar pentru succesiunea lui Hollande. Apoi, s-a aflat că îi oferise soției sale joburi fictive la Parlament, plătite din bani publici. Fillon a terminat pe locul al treilea, iar victoria i-a revenit unui outsider centrist tânăr, fără partid și fără o rețea politică tradițională în spate: Emmanuel Macron.
Implicații majore nu doar pentru Franța
Pentru a înțelege atmosfera în care se desfășoară campania de anul viitor – alegeri cu implicații majore nu doar pentru Franța, ci și pentru Europa și alianța occidentală – merită să privim mai atent la elementele care fac ca nemulțumirea francezilor să fie, într-o anumită măsură, diferită de crizele prin care trec alte democrații dezvoltate.
Este adevărat că politica a devenit mai dură și mai polarizată în multe țări. Alte mari economii europene stagnează. Partidele tradiționale pierd teren și se fragmentează, confruntate atât cu ascensiunea populiștilor naționaliști de dreapta, cât și cu o nouă stângă radicală, adesea ecologistă. Peste toate acestea se suprapune ritmul frenetic al rețelelor sociale și al știrilor difuzate non-stop.
Cu toate acestea, Franța are câteva particularități istorice care dau acestei crize un caracter aparte. Este concluzia la care Paul Taylor spune că a ajuns și într-o discuție recentă cu Michel Wieviorka, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi francezi și autor al numeroaselor studii despre societatea franceză.
Franța a fost primul mare stat centralizat al Europei, iar tradiția intervenției puternice a statului în economie își are rădăcinile încă din vremea cardinalului Richelieu, a lui Ludovic al XIV-lea și a ministrului său Jean-Baptiste Colbert, în secolul al XVII-lea.
Această tradiție a fost reluată în secolul XX de Charles de Gaulle și de guvernele de după război, care au folosit un aparat puternic de planificare economică pentru a accelera modernizarea industrială. Programul nuclear, industria aerospațială și marile proiecte de infrastructură publică s-au numărat printre rezultatele acestei politici.
Tradiția protestului
Moștenirea aceasta explică în parte de ce francezii au așteptări atât de mari de la stat și sunt dispuși să accepte niveluri foarte ridicate de impozitare, redistribuire a veniturilor și cheltuieli publice. Franța se află printre marile economii ale lumii cu cele mai mari ponderi ale cheltuielilor publice în PIB.
Dar aceeași tradiție contribuie și la acumularea unei datorii publice foarte mari. Raportul datorie/PIB al Franței, de aproximativ 118%, este unul dintre cele mai ridicate din Europa și continuă să crească rapid.
„Francezii sunt foarte atașați de serviciile publice și sunt profund îngrijorați de degradarea lor”, spune Wieviorka. Această degradare este evidentă în educația publică, dar și în sistemul judiciar, poliție, administrația fiscală și serviciile medicale, lucru scos și mai clar la iveală de pandemia Covid-19. „Au sentimentul că eram cândva o mare țară, iar acum ne destrămăm.”
Există și o altă particularitate franceză: tradiția de secole a protestului, uneori violent. De la răscoalele țărănești și baricadele din Paris ale secolelor XVI și XVII până la Revoluția franceză din 1789, revolta împotriva autorității a fost considerată de o parte importantă a societății nu doar acceptabilă, ci legitimă.
Jean-Paul Sartre sintetiza această mentalitate prin celebra formulă: „Este drept să te revolți”.
Și mișcarea sindicală franceză s-a format în acest spirit. Originile sale se găsesc în anarho-sindicalism, înainte ca Partidul Comunist să ajungă să exercite o influență dominantă. Spre deosebire de sindicatele britanice sau germane, sindicalismul francez nu a dezvoltat aceeași tradiție a compromisului și a reformelor negociate.
Francezii și-au executat regele în secolul al XVIII-lea, la fel cum englezii o făcuseră în secolul precedent. Dar Franței i-a mai trebuit aproape un secol pentru a renunța definitiv la monarhie, după două restaurări regale și două imperii.
Separarea dintre Biserică și stat
Stânga franceză a continuat lupta pentru principiile republicane și a ieșit victorioasă în confruntarea cu forțele autoritare sprijinite de Biserica Catolică, în timpul afacerii Dreyfus, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din această confruntare s-a născut și separarea strictă dintre Biserică și stat, precum și principiul laicității – laïcité –, care beneficiază și astăzi de un sprijin larg în societatea franceză.
În același timp, însă, declinul identității creștine și al practicii religioase în Franța a coincis cu ascensiunea islamului, mai ales în rândul populației de origine imigrantă. Fenomenul a alimentat temeri pe care politicienii conservatori și de extremă dreapta le-au amplificat, alături de noul imperiu mediatic construit de miliardarul Vincent Bolloré.
Aceste temeri au contribuit la ascensiunea Frontului Național, partidul de extremă dreapta fondat de Jean-Marie Le Pen în 1972. Wieviorka îl descrie drept „partidul național-populist pionier al Europei”, întrucât a pus combaterea imigrației în centrul programului său.
În 2018, fiica lui Jean-Marie Le Pen, Marine, a schimbat numele formațiunii în Rassemblement National (RN – Adunarea Națională), într-o încercare de a-i îmbunătăți imaginea și de a-l face mai acceptabil pentru electoratul larg.
Partidul își are originile ideologice inclusiv în mediul politic al regimului de la Vichy, care a colaborat cu Germania nazistă.
Între timp, antisemitismul tradițional a fost înlocuit cu o retorică anti-islamică, iar RN susține conceptul de „prioritate națională”, prin care cetățenii francezi ar urma să beneficieze cu prioritate de anumite prestații sociale, locuințe și servicii medicale.
O altă particularitate importantă este reprezentată de elita politică și administrativă franceză. După cel de-Al Doilea Război Mondial, aceasta a fost reconstruită pe principii meritocratice, inclusiv prin înființarea École nationale d’administration (ENA), instituție destinată formării înalților funcționari publici și a conducătorilor marilor întreprinderi naționalizate.
Mulți dintre absolvenții acestui sistem au intrat ulterior în politică. Cu timpul, însă, sistemul s-a rigidizat și a produs o elită care tinde să se reproducă pe sine – așa-numiții énarques. Aceștia sunt percepuți din ce în ce mai mult ca fiind departe de problemele și preocupările francezilor obișnuiți.
Profundă lipsă de optimism în privința viitorului țării
Toți acești factori contribuie la explicarea stării de spirit a populației în ajunul campaniei electorale: o profundă lipsă de optimism în privința viitorului țării, neliniște în legătură cu identitatea națională, degradarea serviciilor publice și costul vieții, precum și o dezamăgire profundă față de o clasă politică percepută ca fiind incapabilă să rezolve aceste probleme.
La lista lui Wieviorka, Paul Taylor adăugă însă un alt element: lipsa larg răspândită de realism economic și convingerea că ceea ce francezii numesc „bani publici” – adică ceea ce britanicii sau germanii ar numi „banii contribuabililor” – sunt practic nelimitați.
Această lipsă de realism economic face Franța deosebit de receptivă la soluții care promit bani fără costuri reale. Un exemplu este fantezia RN potrivit căreia datoria și deficitul bugetar s-ar evapora dacă guvernul ar opri ajutoarele sociale pentru imigranți și și-ar reduce drastic contribuția la bugetul UE.
La polul opus, politicianul radical de stânga Jean-Luc Mélenchon susține că Franța ar putea, pur și simplu, să anuleze, „fără costuri”, 18% din datoria deținută de Banca Centrală Europeană și să confiște toate moștenirile care depășesc 12 milioane de euro.
Nu este, așadar, de mirare că politicienii care propun soluții mai puțin spectaculoase și mai greu de vândut – precum creșterea vârstei de pensionare sau reducerea anumitor beneficii sociale – au puțin succes în fața electoratului.
Unul dintre cele mai cunoscute sloganuri ale revoltelor studențești din mai 1968 spunea: „Fiți realiști, cereți imposibilul”.
Astăzi, marele risc este ca francezii să voteze cu instinctul, nu cu rațiunea. Într-un moment în care Franța și Europa se confruntă cu riscuri geopolitice și fiscale atât de mari, perspectiva este una profund îngrijorătoare.
Aerul condiționat salvează mii de vieți, dar ne face planeta și mai fierbinte. Capcana răcorii de care avem tot mai multă nevoie
Sorana Cîrstea, tot mai sus în clasamentul WTA: Locul pe care a ajuns sportiva noastră
Peste 120.000 de angajați din România câștigă peste 3.000 de euro net pe lună, de 2,5 ori mai mult ca acum 5 ani
De ce ne atrag alimentele sărate când suntem la mare? Știința din spatele acestei pofte
