Deși prim-ministrul liberal a arătat cu degetul înspre șeful partidului, pe care îl contracandidează la congresul care a pus între paranteze guvernarea, de la gestionarea pandemiei până la planul concret de reformare a educației, este improbabil ca Ludovic Orban și echipa pe care o mai are să fie artizanii deconspirării celor două dosare americane ale lui Florin Cîțu. Iar PSD, cu atât mai puțin.
Două momente au precedat dezvăluirea condamnării lui Florin Cîțu, la 28 de ani, în statul american Iowa, pentru conducerea mașinii în stare de ebrietate:
O declarație care a căzut greu nu numai în societate, acolo unde majoritatea nu își permite nici măcar un concediu anual și unde jumătate dintre copii nu mănâncă a treia masă pe zi, ci și la partid, care își vede punctele istoric obținute la alegeri pierdute de un premier care ar fi trebuit să reprezinte alternativa reformatoare, nu doar un chip mai tânăr, școlit occidental, al vechii politici românești.
Pe fond, afirmația nu e incorectă, ea păcătuiește prin formă și context.
Cui s-a adresat premierul și de ce? Românilor care intră în acest procent de elită? Celorlalți, care nici măcar nu aspiră la o astfel de remunerație? Colegilor de partid, cărora le cere votul pentru a le fi președinte?
Așa cum a fost formulată, afirmația se adresează, nediscriminatoriu, tuturor, având pretenția unui raport despre starea națiunii.
Ce a reușit să transmită premierul e că România rămâne țara clivajelor insurmontabile, în care o minoritate are mijloace economice privilegiate, în vreme ce marea majoritate știe prețul produselor de bază pe care le așază în coșul de cumpărături. Pentru că despre coșul zilnic a fost vorba în cel de-al doilea moment.
Dintre toate variantele de răspuns la întrebarea privind prețul pâinii - franzelei, pentru corectitudinea istorică - , prim-ministrul a nimerit varianta cea mai rea.
În primul rând, a dat un răspuns autoreferențial, deși a fost întrebat pentru că e prim-ministru, nu pentru că este normoponderal și poate da astfel recomandări de regim alimentar.
Nu contează pentru interesul general dacă Florin Cîțu mănâncă pâine și de care, ci dacă prim-ministrul care gestionează economia țării știe cât costă coșul zilnic și care e dinamica prețurilor.
Nu e vorba nici despre pâine, nici despre cozonac și nici despre cât costă cerealele integrale pe care le-ar putea mânca o persoană privată, în propria bucătărie.
În al doilea rând, a dat un răspuns îngust, decontextualizat, în condițiile în care întrebarea era contextualizată: se referea la creșterea inflației și, pe cale de consecință, la creșterile de prețuri care afectează coșul zilnic, adică produsele de bază pentru subzistență.
Mai apoi, a dat un răspuns inoportun, și tocmai lipsa de oportunitate este una dintre cele mai mari erori în politică: să nu fii potrivit cu agenda socială înseamnă o fisură în reprezentare, conceptul fundamental al contractului politic.
Întrebarea privind prețul pâinii ar fi fost una populistă, pentru că și presa păcătuiește prin populism, derapaj înspre vox populi, dacă i-ar fi lipsit contextul care să o justifice. Or, aici nu este cazul. Miza întrebării nu era darea în vileag a lui Florin Cîțu, ci chiar mai-banalul preț al pâinii.
Aceste două momente pe care premierul le-a ratat, atât din perspectiva comunicării, cât și din cea a reprezentării, au decont electoral și PNL a început să simtă fisurile, în pofida hashtag-urilor triumfaliste de tipul #echipacâștigătoare și #româniitrebuiesăștie.
De altfel, această strategie a triumfului abordată de Florin Cîțu nu a făcut decât să exacerbeze percepția de aroganță populistă.
De pildă, „Vaccinarea merge excelent, România nu are niciun motiv să intre în valul 4”, în vreme ce în centrele de vaccinare rareori mai intră cineva, iar România a vândut doze de vaccin statelor care nu trâmbițează victorii, ci își îndeplinesc rolul public.
Populiști mai vechi și cu un exercițiu mai solid al puterii decât Florin Cîțu au pierdut bătălia narativă în ceea ce privește pandemia. Populiștii se prezintă ca salvatori, decidenții ultimi, dar reușesc asta atunci când problema pe care o rezolvă în mod eroic e creată de ei – cazul „homosexualilor care pervertesc copiii”, al lui Viktor Orban, de pildă.
În ceea ce privește pandemia, lucrurile stau complet diferit și, în plus, oamenii pot evalua direct și imediat performanțele propriului guvern, față de alte guverne, așa cum remarcă politologul Ivan Krastev, într-o carte care tratează chiar politica în pandemie.
De ce s-a încumetat Florin Cîțu în a se înfățișa drept Greauceanul care pune capăt pandemiei în România, în acest context, e greu de explicat altfel decât prin precaritatea strategiei de comunicare, care se vede, de altfel, și aici este iarăși o trăsătură de manual a populiștilor, prin încăpățânarea de a se adresa nemijlocit poporului, fără medierea unui purtător de cuvânt.
Au contat aceste două momente – 1% de 3.000 de euro și nu știu, nu mănânc pâine – pentru ce a urmat?
În primă instanță, cele două acte ratate de comunicare au știrbit legitimitatea unei guvernări care trebuie să scoată țara din criza pandemică și nu cu incantații magico-populiste, ci cu măsuri concrete de vaccinare, de creștere a capacității spitalelor și de pregătire a școlilor, pentru a nu mai sacrifica iarăși educația, pe care nu o poate salva un raport prezidențial cu autori anonimi, și apoi să o pregătească și pentru crizele sociale care urmează – de la cele din educație, la cele din economie și din sănătate.
În acest context a fost deconspirată aventura americană a lui Florin Cîțu, cu un dosar pentru alcoolemie la volan și un altul pentru o datorie neachitată.
În sine, acestea două ar putea fi izolate drept teme de punctaj politic, într-o bătălie politică în numele căreia a fost sacrificată guvernarea, cu tot ce presupune ea – spitale, școli, prețul pâinii.
A devenit însă evident, atât pentru liberali, cât mai ales pentru președintele Klaus Iohannis, că Florin Cîțu nu mai este alternativa la putere în PNL și că o a treia cale trebuie avansată, dar cu grijă (sau cu îngrijorare) față de guvernarea pe care liberalii sunt pe cale să o compromită, în pofida premiselor bune de la care au plecat.
Vezi și:
