„Războiul este marele auditor al instituțiilor”, a scris istoricul militar britanic Correlli Barnett. Ce dezvăluie, așadar, războiul cu Iranul despre starea puterii militare a SUA?
Prima și cea mai evidentă lecție este capacitatea de atac a SUA. De la începutul Operațiunii Epic Fury pe 28 februarie, forțele americane și israeliene au lovit peste 15.000 de ținte fără a pierde nicio aeronavă, scrie Washington Post într-o analiză.
Aceste atacuri au fost posibile datorită serviciilor secrete americane și israeliene, permițând uciderea ayatollahului Ali Khamenei și a altor lideri iranieni de rang înalt. Excepția tragică a fost un atac aerian american eronat care, potrivit presei de stat iraniene, a lovit o școală de fete, ucigând cel puțin 175 de persoane, multe dintre ele copii.
Statele Unite și-au valorificat avantajul tehnologic la maximum împotriva Iranului, ce-i drept un adversar de mâna a doua. Dar chiar și într-un conflict atât de unilateral, există limite clare la ceea ce poate realiza puterea aeriană singură.
În ciuda atacurilor aeriene americane, regimul clerical și-a menținut puterea, Mojtaba Khamenei succedându-i tatălui său ca lider suprem.
Cel mai eficient mijloc de a răsturna guvernul și de a confisca materialul nuclear iranian ar fi trimiterea de trupe terestre americane. Pentagonul a ordonat trimiterea a peste 2.200 de pușcași marini în Orientul Mijlociu, dar, deși aceștia ar putea fi folosiți pentru a cuceri centrul de tranzit petrolier al insulei Kharg, o invazie a Iranului este puțin probabilă din cauză că SUA nu doresc să eexiste victime.
Armata SUA rămâne fără rachete
O altă vulnerabilitate a SUA este „adâncimea încărcătorului său”. Armata are rachete ghidate de top, dar achiziționează puține. Anul trecut, SUA ar fi produs doar 96 de rachete de apărare aeriană THAAD, 54 de rachete Precision Strike și 57 de rachete de croazieră Tomahawk. Va dura ani și va fi nevoie de miliarde de dolari pentru a reaproviziona stocurile.
Dificultatea Americii în gestionarea războiului asimetric este o altă problemă majoră. Iranul știe că nu poate învinge în lupta deschisă. În schimb, a căutat să crească costurile economice și politice ale războiului pentru președintele Donald Trump prin închiderea Strâmtorii Ormuz și vizarea infrastructurii civile și a bazelor americane din Golful Persic.
În acest proces, iranienii au demonstrat un talent pentru a găsi și exploata punctele slabe. Au vizat radarele de avertizare timpurie ale SUA și au folosit drone care pot evita apărarea aeriană convențională.
Calculul utilizării rachetelor Patriot în valoare de 3,7 milioane de dolari pentru a doborî dronele Shahed, care costă între 20.000 și 50.000 de dolari, este nesustenabil. În ultimul an, Ucraina a dezvoltat interceptoare care costă doar 1.000 de dolari, dar Washingtonul nu s-a obosit să le cumpere. Armata americană și statele din Golf se grăbesc acum să facă acest lucru.
Avantajul din Strâmtoarea Ormuz
Avantajul asimetric al Iranului este deosebit de pronunțat în Strâmtoarea Ormuz. Regimul a folosit mine, rachete și drone - inclusiv drone maritime similare cu cele folosite de Ucraina împotriva Flotei Ruse a Mării Negre - pentru a închide calea navigabilă. A lovit cel puțin 18 nave comerciale în două săptămâni.
Acest lucru a adus traficul prin strâmtoare într-un impas, ducând la ceea ce Agenția Internațională pentru Energie a descris ca fiind „cea mai mare întrerupere a aprovizionării din istoria pieței globale a petrolului”. Prețurile mondiale ale petrolului au crescut vertiginos, iar piața bursieră americană a fost aruncată în turbulențe, punând presiune pe Trump să pună capăt războiului cât mai curând posibil.
Companiile de transport maritim au implorat Marina SUA să escorteze petroliere. Când au făcut acest lucru în timpul ”Războiului Petrolierelor” din 1987 și 1988, o navă de război americană a fost lovită de o mină iraniană, iar o alta de o rachetă lansată de aer din Irak. De atunci, Iranul și-a extins considerabil capacitățile antinavă.
Nu este de mirare că firmele de transport maritim nu au fost dornice să „dea dovadă de curaj”, așa cum a cerut Trump, când SUA au ezitat să-și riște propriile nave. Președintele imploră acum aliații SUA să ajute, dar puține națiuni vor merge acolo unde Marina SUA nu va merge.
Posibilă înfrângere umilitoare pentru SUA
Capacitatea Iranului de a închide Strâmtoarea Ormuz, dacă va rămâne în vigoare, ar reprezenta o înfrângere umilitoare pentru SUA. Singura modalitate de a pune capăt amenințării este fie prin diplomație, fie prin trimiterea unui număr mare de trupe pentru a ocupa țărmul iranian. Pe lângă asta, Iranul a reușit de fapt să-și mărească propriile exporturi de petrol de la începutul conflictului.
Deși armata americană este cea mai bună din lume, conducerea politică a Americii lasă mult de dorit. Încă de la sfârșitul Războiului din Golf, în 1991, când președintele George H.W. Bush s-a abținut cu înțelepciune de la marșul asupra Bagdadului, președinții americani au dat forțelor armate sarcini pe care nu le-au putut îndeplini - cea mai cunoscută fiind transformarea Irakului și Afganistanului în democrații. Acum, armatei i s-a dat obiectivul aproape imposibil de a produce o schimbare de regim din aer.
Mai mult, Trump și echipa sa de securitate națională par surprinși că regimul iranian nu s-a prăbușit după moartea liderului său și că a răspuns atacurilor americane prin țintirea Strâmtorii Ormuz. Ambele situații neprevăzute erau previzibile, însă modul în care Trump a gestionat acest conflict a fost lamentabil și previzibil deficient.
Multe dintre slăbiciunile militare americane dezvăluite în război pot fi remediate prin decizii de achiziții mai inteligente: SUA trebuie să extindă liniile de producție de muniții și să cumpere mai multe drone și sisteme de apărare împotriva dronelor.
Dar nu există o soluție ușoară pentru problema liderilor politici incompetenți care irosesc în mod imprudent avantajele militare copleșitoare ale Americii în „excursii” inutile, bazate pe dorințe. Această deficiență poate fi remediată doar la urne.