Nu știu ce e mai revoltător. Votarea unui plagiator ca Bogdan Licu la CCR? Căciulirea Papei în fața propagandei Rusiei, căreia-i concede ”posibilitatea” de a avea dreptate că NATO a încolțit-o?
Și că NATO, în viziunea liderului de la Vatican, ar fi putut constitui mobilul declanșării invaziei ruse în Ucraina? Sau crearea ”Sfântului Oficiu” made in USA – în speță înființarea, peste ocean, a unui soi de ”Congregație pentru Doctrina Credinței”, care, pe înțelesul tuturor, ar fi o Inchiziție a bisericii universale a progresismului global?
Impostură în versiune românească
Despre scandaloasa numire în funcția de procuror general adjunct a lui Bogdan Licu am scris în repetate rânduri. Și mai perplex sunt însă acum, când plagiatorul, care s-a văzut nevoit să renunțe la titlul său de doctor obținut prin escrocherie, ”a căzut” și mai mult…”în sus”.
I-a fost preferat în Camera Deputaților de majoritatea guvernamentală unui judecător competent, cu studii excelente și, caz tot mai rar, autentice, precum Cristi Danileț. Căci Licu a fost votat cu sufragiile PNL. Care a șifonat iar, în Camera Deputaților, prestigiul liberalismului. Și pe al României.
Și le-a terfelit imaginea. Căci votarea unui plagiator la CCR când era de ales un jurist capabil și onest e cireașa toxică de pe tortul otrăvit al unei Românii securiste, conduse de o cleptocrație pe care numai geografia apartenenței la NATO și UE o deosebește de oligarhia mafiotă a Rusiei.
Nu că alte Curți Constituționale ar fi deasupra oricărei critici. Șeful tribunalelor federale americane și al Curții Supreme, judecătorul-șef John Roberts, se pregătește să ordone o investigație a FBI cu privire la infama scurgere în presă a secretului opiniei provizorii a majorității judecătorilor Instanței Supreme a SUA cu privire la avorturi.
E vorba de o violare fără egal a încrederii în actul american de justiție și în puterea judecătorească, un pilon al statului de drept. Dar cine mai e azi perfect?
Nou derapaj papal
Doar papa se crede infailibil. Că așa zice dogma Bisericii Catolice. Și instinctul său marxist, de teolog al eliberării, doctrină asiduu răspândită de KGB în America Latină și în Argentina sa natală, în anii 70, 80, pe când Vladimir Putin era rezidentul KGB din Dresda, iar Jorge Mario Bergoglio, actualul papă Francisc, era un cleric iezuit, de stânga, argentinian. Care nu și-a riscat însă existența, criticând pe față atrocitățile comise în studențime de junta militară argentiniană, cum au făcut alții, atunci.
N-a fost singura lui eroare. Să fie acest papă insensibil la atrocități? Cele comise de islamiști față de creștini, evrei și musulmani sau față de oameni de alte credințe pe tot globul, l-au lăsat, parcă, relativ rece, judecând după raritatea reacțiilor sale adecvate la fapte care au revoltat o lume întreagă.
Acum, că se cere stăruitor la conversații cu tiranul totalitar, asasin în masă, care este Vladimir Putin, dar nu i se deschide ușa Kremlinului, papa a preluat și a colportat fără jenă laitmotivul propagandei și dezinformării din spatele războiului psihologic al Rusiei. Care pretinde, fals, că Rusia ar fi fost nevoită să-și declanșeze războiul din Ucraina, pentru că ar fi fost ”încolțită” de NATO.
Realitatea este că NATO, prin vocea șefei guvernului german, Merkel, care, spre veșnica ei rușine l-a convins și pe președintele american Bush, a refuzat Ucrainei și Georgiei, în 2008, la București, aderarea la Alianța Nord-atlantică, decizie care a expus Ucraina din 2014 încoace repetatelor invazii militare și rapturi teritoriale ale Rusiei lui Putin.
Realitatea este că NATO n-a acceptat nici după 2014 să deschidă Kievului vreo perspectivă reală de aderare, iar în lunile care au precedat războiul, liderii Alianței au încercat să sară și peste propria umbră în pelerinaje efectuate la Moscova, spre a-l convinge pe dictator că nu vor coopta Ucraina.
Păcate necreștinești
Sfidând această realitate (ca și imperativul moral, ca șeful creștinătății să le spună pe nume făptașilor ruși ai unui genocid comis, culmea, în numele creștinismului, împotriva unui alt popor creștin), papa s-a hotărât să mintă fățiș. Ca și cum n-ar ști că Dumnezeu îi cere ”să-și judece cu dreptate aproapele”, de pildă, pe ucrainenii cotropiți, a căror ființă națională vrea s-o desființeze Putin, papa a spus că ”lătratul NATO” la ușa Rusiei ar putea să fi condus la invazia Ucrainei.
Într-un interviu acordat ziarului italian Corriere della Sera, Suveranul Pontif a adăugat, mai subtil decât sunt în stare mulți să-l înțeleagă, că ar fi, chipurile, ”posibil” ca prezența NATO în țări apropiate Rusiei să fi ”facilitat” invadarea Ucrainei, chiar dacă n-ar merge atât de departe încât să susțină că ”a provocat Moscova”.
Am mai auzit de judecători care, dacă nu-l achită pe violator, pentru că e iubitor, îi găsesc motive de clemență, pentru că victima ”avusese fusta cam scurtă”.
Ce e această conștientă falsificare papală a realității? Dar poziția echer în fața unui criminal de război a Suveranului Pontif, care continuă să stea de vorbă și cu filetistul eretic prea-fericit Kiril, insul ce blagoslovește armele unui genocid?
Ce înseamnă căciulirea în fața unui lider și a unui regim totalitar genocidar? Dar preluarea propagandei lui? Expresia tentativei papale de a ”face bine” printr-o pioasă înșelăciune, menită să ”salveze vieți” dacă, primit la Kremlin, îl convinge pe dictator să înceteze atrocitățile comise zilnic de ruși în martirizata Ucraină?
Pare expresia unei excelente păreri de sine și a unei încrederi excesive în ”mintea lui cea bună”. O falsă smerenie.
Pare o ”cădere de-a dreapta” a unui cleric foarte filistin. E trufia unui ins care, afectat poate de megalomanie, se crede îndreptățit, în pofida poruncii decalogului, de a nu minți și a nu depune mărturie mincinoasă, să altereze adevărul unui război de agresiune declanșat samavolnic, în absența oricărei provocări.
Pentru că e convins că va reuși, acolo unde alții au eșuat, să-l convingă pe păcătos să nu i se mai conformeze stăpânului său infernal.
Restaurarea inchiziției
Papa ar fi trebuit să știe că e bine să fie cu mai mare băgare de seamă cu privire la sine, la vorbe și realități.
El e șeful și moștenitorul unei instituții care n-a avut întotdeauna o relație simplă, univocă și curată cu adevărul. Vechea inchiziție mai există, la Vatican. ”Sfântul Oficiu” se numește azi ”Congregația pentru Doctrina Credinței”. Influența ei continuă să fie considerabilă, judecând după ispita aparent irezistibilă pe care cenzura pare s-o exercite asupra unora din mai-marii occidentali.
Mai nou, inchiziția s-a reinventat și într-o versiune americană.
Cu puțin înaintea zilei libertății presei, administrația Biden s-a hotărât să arunce la gunoi istoria SUA, care e una a luptei pentru libertate și contra cenzurii, înființând peste ocean un soi de nou Sfânt Oficiu menit, chipurile, să lupte contra dezinformării.
Decizia, deloc întâmplătoare, a survenit la indicația prețioasă a lui Barack Obama, imediat după achiziționarea Twitter de către partizanul libertății de exprimare, Elon Musk.
Fostul președinte al SUA și șef al lui Joe Biden îi susura în urechi în 2012 președintelui Rusiei, Medvedev, să-i transmită stăpânului său de la Moscova, premierul Putin de atunci, că-i va face marile concesii cerute de Rusia, după ce va fi reales președinte al SUA. Ceea ce s-a și întâmplat. Drept mulțumire, Putin, redevenit și el președinte, avea să invadeze în 2014 Ucraina și să-i anexeze Crimeea. Pesemne tot pentru că-l încolțeau SUA. Și NATO.
Progresist ca la carte, Obama detestă, după cum se știe, părerile conservatoare. Ca și multor politicieni de stânga din vestul Europei, i-ar plăcea să le vadă suprimate. Or, după achiziția Twitter de către Musk, nu se mai poate pune bază pe patronii Big Tech, că vor garanta de-a pururea cenzura, sub pretextul că ar combate ”ura” și ”dezinformarea”, a tot ce nu le convine militanților marxiști. Trăiască, deci, noul ”Comitet guvernamental antidezinformare” al SUA! Trăiască statul atotputernic! Jos ”extremismul” libertății de gândire și opinie!
Încă puțin și nici papa, nici Putin și nici bravii cleptocrați ”oripilați” la Moscova sau București de acest imens naufragiu moral global nu vor mai avea motive să se plângă de excesul de liberalism american.
Salvarea democrației apusene? Se ascunde în demnitatea și curajul luptei ucrainene pentru valorile ei.
Petre M. Iancu