De ce Putin nu vrea de fapt război în Ucraina. Poveștile pe care Rusia le spune în România, prin idioții ei utili – Interviu

De ce Putin nu vrea de fapt război în Ucraina. Poveștile pe care Rusia le spune în România, prin idioții ei utili – <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>
  • Putin vrea să creeze disensiuni între țările din estul și vestul Europei și pe termen lung să forțeze dislocarea americanilor din estul Europei. Și totul, fără să tragă un foc de armă.
  • Și SUA au învățat să joace hibrid. Dacă până de curând doar reacționau la tacticele rusești, de data aceasta au dovedit că pot să preia inițiativa și să creeze dificultăți Kremlinului. Încearcă să introducă tensiuni în cercul decizional din jurul lui Putin, sugerând că o parte din aceste informații le-au fost transmise de surse din cadrul serviciilor secrete rusești.
  • Ambiția lui Putin e să-i scoată pe americani din Europa de Est și prin extensie din Europa. Asta va încerca să obțină în următorii ani, iar Ucraina e percepută ca vârf de lance pentru a forța o realiniere strategică în Europa.
  • Kremlinul are un talent deosebit pentru a detecta slăbiciuni și fiecare crăpătură în unitatea Vestului va fi exploatată nemilos. Vizitele individuale ale lui Macron sau Schultz la Moscova nu ajută.
  • Ce îl poate descuraja pe Putin într-o anumită măsură e ca europenii și SUA să vorbească cu o voce unită.
  • Pentru Moscova, țările din Est nu au capacitate decizională autonomă și din această cauză Kremlinul dorește să vorbească despre ele, peste capul lor, numai cu Washingtonul.
  • Sosirea contingentului nou de soldați americani în România va alimenta cu siguranță noi povești despre soldații americani/NATO care violează fete locale sau se comportă ireverențios.
  • Ce mi se pare însă mai îngrijorător este însă mobilizarea agenților și grupurilor de influență care încearcă să contamineze agenda de dezbatere publică, prin promovarea agresiva, în coordonare cu Sputnik, a punctajului Kremlinului despre semnificația strategică a scutului de la Deveselu, despre poziția chipurile de victimă, nu de agresor a Rusiei în aceasta criză, sau despre rolul protector al trupelor americane pentru România. Majoritatea face parte din categoria „idioților utili” care vorbesc prostii din convingere, fie că nu sunt prea inteligenți (liderii neolegionari), fie că prin acțiunile lor anterioare cu caracter penal sau securistic s-au compromis iremediabil (Severin, Cristoiu) și doresc acum prin afilierea cu Rusia să redevina relevanți în spațiul public.

Vladimir Putin nu intenționează să tragă niciun foc de armă nou în Ucraina, ci să câștige din strategii hibrid, pe care însă și SUA le-au învățat și le folosesc, încercând să inducă tensiuni în cercul decizional din jurul lui Putin.

Pe de altă parte, vizitele separate ale lui Macron, Orban și Schultz la Moscova servesc Kremlinului, a cărui ambiție e sa-i scoată pe americani din Europa de Est și, prin extensie, din Europa, spune Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford si director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.

Corneliu Bjola, cum se vede conflictul ruso-ucrainean din perspectiva războiului hibrid? Care sunt narațiunile dominante și unde sunt ele declinate?

Daca îmi permiteți, aș începe prin definirea termenului. Noțiunea de război hibrid e ușor contestată în literatura academică, dar in principal se referă la combinația de metode clasice care presupun folosirea forței armate (manevre si exerciții militare) cu cele nemilitare  (atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, presiuni economice si energetice, recrutare de agenți de influența), în scopul atingerii unor obiective strategice de politică externă, prin influențarea procesului decizional al unui guvern țintă.

Foarte important de reținut, toată aceasta activitate hibridă se desfășoară cu intenția de a rămâne sub pragul care ar conduce la declanşarea unui conflict militar deschis. Termenul a fost inițial lansat de un colonel american William J. Nemeth, în 2002, într-o carte a sa despre conflictul din Cecenia, dar a căpătat  însă amploare în ultima decadă din doua motive.

În 2013, șeful statul major al armatei ruse, generalul Valeri Gerasimov, publica un articol într-o revistă de profil unde introducea conceptul de “noua generație de război“, pe care o definea ca folosirea de mijloace politice, economice, informaționale, umanitare etc. cu scopul de a crea confuzie, dezordine, instabilitate în populația locală si a forțelor sale militare.

Un an mai târziu, Rusia anexează Crimeea fără sa tragă un foc de armă și imediat toată lumea bună la NATO, în ministere de externe europene sau în universități și think-tank-uri vestice, începe să citească cu atenție doctrina Gerasimov, ca să înțeleagă ce se întâmplă.

Gerasimov nu spunea neapărat ceva nou, întrucât ideea de folosire de metode clandestine pentru a crea instabilitate politică în Vest, ceea ce rușii numesc „măsuri active”, e destul de veche și era folosită pe scară largă în timpul Războiului Rece (vezi cartea recenta a profesorului Thomas Rid de la John Hopkins University - „Active Measures”).

Elementul mai nou introdus de Gerasimov ținea însă de folosirea noilor tehnologii digitale, în special a rețelelor de socializare, pentru amplificarea vulnerabilităților și clivajelor sociale în societățile vestice și nu numai.

Noul mod de acțiune al Rusiei descris de doctrina Gerasimov implică, așadar, aplicarea de presiune informațională si psihologică, care să permită statului țintă să colapseze din interior, fără luptă (cazul Ucrainei in 2014, când a pierdut Crimeea) sau, dacă acest lucru nu este dorit sau posibil, atunci să reducă posibilitatea de rezistență la presiunea rusească prin mobilizarea de grupuri sociale si agenți de influență, care să sprijine agenda Kremlinului de bunăvoie.

De reținut, toate aceste eforturi sunt făcute cu intenția clară de a evita conflictul militar deschis.

Obiectivul e să câștigi, fără însă sa lupți armat, cum sugera demult Sun Tzu, faimosul strateg militar chinez.

Versiunea de război hibrid a Rusiei e similară cu cea a Chinei, care e definită prin doctrina celor „trei forme de război”.

Prima formă ține de operațiuni strategice psihologice și include desfășurarea de forțe militare și paramilitare, în combinație cu metode diplomatice, pentru intimidarea adversarilor și obținerea unor reacții aliniate cu obiectivele guvernului chinez.

A doua formă se referă la operațiuni media si acoperă, ca și în cazul rusesc, campanii de influențare informațională, inclusiv prin dezinformare pe rețelele de socializare.

A treia forma de război în doctrina chineză, pe care varianta rusească nu o menționează explicit, dar o folosește din când în când, se referă la folosirea dreptului internațional pentru a bloca inițiativele adversarului sau a crea oportunități pentru pozițiile internaționale ale guvernului chinez.    

Revenind la cazul Ucrainei, aș spune că obiectivele pe care Rusia încearcă sa la atingă prin strategia sa hibrid pot fi grupate în trei-patru categorii:

1) să destabilizeze Ucraina politic și militar, astfel încât sa fie plasată în incapacitate de a-și defini un curs de acțiune independent (pro-vestic); 

2) sa trimită un semnal clar către alte state care doresc să-și întărească relațiile cu Vestul (Moldova, Ucraina, Armenia);

3) să creeze disensiuni între țările din estul si vestul Europei;

4) și, pe termen lung, să forțeze dislocarea americanilor din estul Europei.

Și totul fără să tragă un foc de armă.

Un război nu e de dorit pentru Rusia, din cauza costurilor economice foarte severe generate de sancțiuni, precum şi a problemelor create de o mișcare de rezistență armată de durată susținută de SUA și aliații săi.

Turbulențele interne introduse de război nu trebuie neglijate, de asemenea. Situația economica din Rusia s-a degradat continuu în ultimii ani, pandemia a lăsat răni destul de adânci, Rusia e una dintre țările cele mai afectate de Covid, iar un război cu Ucraina, o țară cu care mulți cetățeni ruși au legături personale, poate genera ușor un val de proteste.

Scrisoarea deschisă publicată recent de generalul Leonid Ivaşov, președintele asociației ofițerilor ruși în retragere, e ilustrativă în acest sens. Ivaşov, un general cu vederi ideologice destul de naționaliste si anti-vestice, a denunțat însă „politica criminală” a lui Putin de a provoca un război cu Ucraina si i-a cerut acestuia nici mai mult nici mai puțin decât sa demisioneze!

Și mai interesant, însă, Ivaşov afirmă că poziția lui e susținută de 76% dintre toți ofițerii ruși în retragere, lucru care, dacă e adevărat, ar sugera că poziția lui Putin e mult mai șubredă decât pare.

Lumea s-a concentrat pe conflictul militar, pe  presiunea militară pusă de Rusia pe frontiera cu Ucraina. Ce s-a întâmplat între timp, în acest război hibrid?

Problema pentru Putin în ultimele luni a fost să convingă SUA si aliații europeni că e foarte hotărât să declanșeze un război, în cazul în care pretențiile sale nu sunt îndeplinite.

Coregrafia desfășurării de trupe, într-o manieră intenționat vizibilă (clipuri cu trupe rusești au fost diseminate regulat pe rețelele de socializare), atacurile cibernetice împotriva celor 70 de site-urilor guvernamentale ucrainene, exact în perioada discuțiilor de la Geneva, trimiterea de unități militare medicale spre granița cu Ucraina (pentru a sugera iminenta acțiunii militare) exact în perioada în care secretarul de Stat Blinken pregătea scrisoarea de răspuns pentru Lavrov, toate sunt exemple de folosire a tacticilor hibrid pentru a forța adversarii să urmărească un anumit curs de acțiune.

Trebuie însă precizat că și SUA au învățat să joace hibrid.

Dacă până de curând doar reacționau la tacticele rusești, de data aceasta au dovedit că pot să preia inițiativa și să creeze dificultăți Kremlinului. Dezvăluirile privind planurile rusești de a instiga o lovitură de stat în Ucraina sau de a regiza un pretext pentru invazie (cu actori, bocitoare, cadavre etc)  reprezintă nu numai încercări de a lovi preventiv și de a forța Rusia să aleagă un curs de acțiune diferit, ele încearcă, de asemenea, să introducă tensiuni în cercul decizional din jurul lui Putin, sugerând că o parte din aceste informații le-au fost transmise de surse din cadrul serviciilor secrete rusești.

Ar mai trebui adăugat că în războiul hibrid contează evident ceea ce e vizibil, dar în aceeași măsură contează ceea ce se discută mai puțin sau e mascat prin tăceri orchestrate sau deviații de la subiect.

De exemplu, subiectul rachetelor nucleare nu a apărut mai deloc în această conversație. Putin l-a menționat scurt în întrevederile sale recente cu Orban si Macron, în contextul ideii că o eventuală acceptare a Ucrainei în NATO ar putea încuraja Ucraina să recucerească Crimeea, fapt care ar conduce în opinia lui la o confruntare nucleară între Rusia și SUA/Vest.

E posibil ca Putin să prefere să evite subiectul complet, dar mă gândesc că tăcerea lui ține mai degrabă de o strategie de calibrare a presiunilor.

Rusia deja a desfășurat rachete Iskander (ultima generație de rachete rusești cu rază mică de acțiune, de 4-500 km) în enclava Kaliningrand și în Crimeea din 2018, dar fără focoase nucleare. E posibil însă ca Putin să decidă că o metodă de a menține presiune pe europeni și pe SUA pe termen lung să constea în armarea rachetelor existente cu focoase nucleare.

Armele nucleare au fost interzise în Europa prin tratatul INF încheiat între Gorbaciov și Reagan în 1987, dar tratatul a fost abandonat de Trump în 2019.

O astfel de mișcare ar provoca SUA și NATO să reacționeze, dar o revenire a rachetelor nucleare americane în Europa, opțiune pe care oficialii americani si NATO deocamdată au exclus-o, ar tulbura mult apele politice in Europa.

Cum sunt poziționate personajele din acest conflict, din perspectiva războiului hibrid? În primul rând, care sunt personajele? E doar o parte din un conflict Rusia/Vest sau așa vrea Putin să-l facă să pară?

Ucraina e miza imediată a crizei, dar aspirațiile lui Putin sunt mult mai mari.

Vladislav Surkov, mâna dreapta a lui Putin pana de curând (a fost eliberat din funcție în 2020, dar înainte s-a ocupat de definirea doctrinară a „putinismului", despre care spunea bombastic că e „ideologia viitorului”), este cel care a coordonat activitatea grupurilor separatiste din Ucraina.

Surkov a descris anexarea Crimeii în 2014 ca fiind primul contra-atac geopolitic al Rusiei împotriva Vestului.

Recent, într-un interviu din iulie 2021, anunța enigmatic că „multe transformări dramatice” vor avea loc în curând.

Să nu uitam că președintele rus împlinește anul acesta 70 de ani și prin urmare fereastra de timp în care poate să obțină anumite rezultate se îngustează implacabil.

În opinia mea, ambiția lui Putin e să-i scoată pe americani din Europa de Est și prin extensie din Europa.

Asta va încerca să obțină în următorii ani, iar Ucraina e percepută ca vârf de lance pentru a forța o realiniere strategică în Europa.

Asta e cheia care trebuie folosită pentru a înțelege ce dorește Putin.

În viziunea lui, America e obosită după Afganistan și preocupată de China. Prin urmare, ar fi dispusă la un compromis de tipul acceptarea ideii de „sferă de influență” a Rusiei în Est, care, odată făcut, ar submina încrederea europenilor în alianța cu SUA și ar transforma NATO într-un „tigru de hârtie”.

Nu trebuie uitat faptul că Putin e extrem de paranoic și convins că Vestul vrea să dezmembreze Rusia din nou, cum chipurile s-a întâmplat în decembrie 1991. Evident nu Vestul a dezmembrat Uniunea Sovietică, ci aceasta s-a prăbușit din cauza problemelor interne și a lipsei sale de legitimitate politică. Putin însă trăiește în lumea lui paranoică și vede istoria în alb-negru, fără nuanțe. 

Apropo, faptul că Rusia a cerut NATO să părăsească țările din Est exact la 30 de ani de la disoluția Uniunii Sovietice e o poziție care are tâlcul ei.

Cu alte cuvinte, încercările de a satisface cerințele lui Putin nu-l vor opri, ci îl vor încuraja și mai mult până când țările din Est vor deveni docile și ascultătoare pe modelul Belarus.

Atât președintele Obama, cât și cancelarul Merkel au încercat de mai multe ori sa-l convingă pe Putin că Vestul nu are intenții malefice față de Rusia, dar toate încercările s-au izbit de zidul paranoiei lui.

Fiecare încercare de reasigurare era privită, prin filtrul cognitiv al fostului agent KGB, ca o metodă de a-l manipula, cu intenția chipurile de a-l face să lase garda jos. Să nu uitam că Putin nu este supus nici unor mecanisme de control instituțional care să-i constrângă acțiunile la nevoie.  

Marea majoritatea a celor din jurul lui,  asa numitii siloviki (« greii» din aparatul de securitate), sunt toți foşti ofițeri KGB născuți in anii '50: Nikolai Patruşev - consilierul prezidențial pe probleme de securitate, Serghei Narişkin - șeful serviciului de informații externe si Alexander Bortnikov- șeful serviciului de securitate interna (FSB, ex KGB). Toți sunt la fel de paranoici și conspiraționiști ca el, daca nu mai rău, și motivați de o ură viscerală față de Vest.

Pe scurt, predicția mea e că actuala criză se va permanentiza.

Chiar daca Rusia nu va interveni militar direct în Ucraina, va încerca alte măsuri hibride de a destabiliza țara și de a-i intimida, inclusiv nuclear, pe europeni și SUA.  

Soluția de răspuns la presiunile Rusiei ar trebui să îmbrace trei elemente, din punctul meu de vedere.

În primul rând unitate.

Kremlinul are un talent deosebit pentru a detecta slăbiciuni și fiecare crăpătură în unitatea Vestului va fi exploatată nemilos. Vizitele individuale ale lui Macron sau Schultz la Moscova nu ajută. Ele servesc doar să îi întărească prestigiul lui Putin și să-i ofere o platformă pentru a-și menține frustrările și pretențiile paranoice pe agenda publică.

Ce îl poate descuraja pe Putin într-o anumită măsură e ca europenii și SUA sa vorbească cu o voce unită, fără nuanțe și note de subsol de natură să creeze dubii și confuzie.

Doi: răbdare.

Putin e în vârstă, Rusia se confruntă cu probleme economice majore, așa că timpul nu e de partea lui. Regimul dictatorial pe care Putin l-a creat se va prăbuși la un moment dat, ca orice „imperiu al răului” bazat pe opresiune și minciună.

Rusia va avea o nouă ocazie curând să înceapă, sperăm, un capitol mai pozitiv în istoria sa, dar până atunci trebuie ținută ferm la distanță.

Trei: o nouă strategie a SUA și UE care să permită reducerea presiunii pe care Rusia o face în estul Europei. O astfel de strategie ar presupune, intern, reducerea dependeței energetice de Rusia și o nouă agendă geopolitică pe plan extern, cu proiecte care să angreneze Rusia în Asia și Arctic, în paralel cu o încercare de decuplare a ei de China. UE e probabil mai bine poziționată decât SUA să realizeze acest lucru în acest moment.         

Aș vrea să ne uităm puțin și la România. Care sunt instrumentele, narațiunile declinate aici, în ceea ce privește conflictul Rusia – Ucraina?

Atitudinea Rusiei față de țările din Europa de Est este una de dispreț, în sensul că în opinia Kremlinului aceste țări nu sunt în NATO pentru că și-au dorit ele, ci pentru că chipurile au fost „forțate” cumva de SUA, pentru a putea să își extindă influența până la granița sa.

Din această cauză, Rusia refuză să poarte un dialog cu țările din zonă. Pentru Moscova, țările din Est nu au capacitate decizională autonomă și din această cauză Kremlinul dorește să vorbească despre ele, peste capul lor, numai cu Washingtonul.

În același timp, nu ratează nicio ocazie să apese pe pedala de dezinformare în scopul descurajării sentimentelor publice de solidaritate cu Ucraina.  

Poveștile cu ucrainenii cei „răi” care de-a lungul istoriei au creat românilor numai probleme deja au început să circule pe rețele de socializare și mă aștept să se revină într-o formă sau alta.

Narațiuni similare circulă de câțiva ani prin regiune, încercând să creeze tensiuni între polonezi și ucraineni sau între lituanieni și ucraineni.

Sosirea contingentului nou de soldați americani în România va alimenta cu siguranță noi povești despre soldații americani/NATO care violează fete locale sau se comportă ireverențios - asta e una dintre dezinformările care au fost puse în circulație în mod repetat în ultimii ani, în zona țărilor de est, din cauza încărcăturii sale emoționale puternic negative.

Ce mi se pare însă mai îngrijorător este însă mobilizarea agenților și grupurile de influență care încearcă să contamineze agenda de dezbatere publică prin promovarea agresivă, în coordonare cu Sputnik, a punctajului Kremlinului despre semnificația strategică a scutului de la Deveselu, despre poziția chipurile de victimă, nu de agresor, a Rusiei în această criză, sau despre rolul protector al trupelor americane pentru România.

Majoritatea face parte, sper!, din categoria „idioților utili” care vorbesc prostii din convingere, fie că nu sunt prea inteligenți (liderii neo-legionari), fie că prin acțiunile lor anterioare cu caracter penal sau securistic s-au compromis iremediabil (Severin, Cristoiu) și doresc acum prin afilierea cu Rusia să redevină relevanți în spațiul public.

Ar mai fi cred de adăugat că România nu pare foarte bine pregătită instituțional pentru războiul hibrid.

Pentru aceasta ar trebui să existe o structură civilă, bine conectată la toate instituțiile publice și centrele de cercetare de profil din România (SNSPA, UBB) sau alte țări (e.g., Centrul European de Combaterea Amenințărilor Hibride din Helsinki). Din cate înțeleg s-a decis în mai anul trecut înființarea Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență în subordinea Ministerul de Externe, dar se pare că încă nu e operațional. Din documentele pe care le-am citit, nu îmi e, de asemenea, clar cum anume va acționa sa contracareze amenințările hibride.

Inițiativa este însă de salutat și merită urmărit modul în care se va achita de sarcină și, mai ales, cât de repede.

Trebuie amintit, ca punct de încheiere, că tacticele de război hibrid nu sunt folosite în zona noastră numai de Rusia.

Rusia este cea mai vizibilă și agresivă, fără îndoială, dar China începe să își construiască infrastructura necesară, de asemenea.

Într-un studiu făcut de un student al meu anul trecut, 22 din cele 29 de conturile de Twitter ale misiunilor diplomatice chineze în Europa au fost deschise în ultimii doi. Alte studii publicate recent sugerează că strategia hibrid a Chinei în Europa include și achiziționarea de mijloace media locale (publicatii) și investiții în parteneriate cu universități sau rețele academice.

Astea sunt câteva elemente care ar trebui urmărite și în România, nu neapărat pentru că China are intenții nefaste în Romania (relațiile dintre cele doua tari sunt chiar bunicele in momentul de față), ci tocmai pentru a întări reziliența societală în caz ca aceste intenții se schimbă.   


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇