Ce a lăsat în urmă proiectul lui Stalin de creare a Regiunii Autonome Maghiare, de la statul organic al lui Ceaușescu la Transilvania de azi Interviu video (I)

Ce a lăsat în urmă proiectul lui Stalin de creare a Regiunii Autonome Maghiare, de la statul organic al lui Ceaușescu la Transilvania de azi <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu video (I)</span>

Stalin a jucat cartea Transilvaniei începând cu 1944, a înțeles-o ca un factor de balanță între România și Ungaria, adică prin Transilvania putea controla mai bine ambele țări, spune istoricul italian Stefano Bottoni, într-un dialog cu SpotMedia.ro. Regiunea Autonomă Maghiară, proiectată direct de la Moscova, a rămas însă în picioare câțiva ani după moartea lui Stalin.

Acesta adaugă însă că nu a fost un proiect dorit, în acea vreme, de Budapesta, care a început să integreze în discursul politic Transilvania și Ținutul Secuiesc în anii 1960. După Revoluția ungară din 1956, însă, și intrarea trupelor sovietice, autoritățile de la București deja se gândeau la un nou concept de stat.

  • Regiunea Autonomă Maghiară din Ținutul Secuiesc nu a devenit niciodată o regiune de tip sovietic, centrul de la București a avut grijă să evite acest lucru, Gheorghiu-Dej și apropiații săi se temeau foarte mult de potențialul etnic al regiunii și au încercat cu succes să deposedeze de putere acest proiect.
  • Stalin a jucat cartea Transilvaniei începând cu 1944, a înțeles-o ca un factor de balanță între România și Ungaria, adică prin Transilvania putea controla mai bine ambele țări.
  • Cererea Moscovei l-a deranjat pe Gheorghiu-Dej, dar un lucru este clar: această regiune nu a fost cerută de către Budapesta. Regimul lui Mátyás Rákosi de la Budapesta nu a avut niciun rol în înființarea regiunii, este un lucru foarte important.
  • Liderii politici, nomenclatura maghiară locală, în general, a demonstrat în acei ani o loialitate remarcabilă față de statul român. Nu au conceput o dublă loialitate, pentru ei, Ungaria era o memorie, dar era și memoria lui Horthy, a tragediilor.
  • Transilvania nu punea, în 1956, o problemă reală de securitate. Problema reală de securitate a fost creată artificial și amplificată de către Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, am documentat în carte câteva ședințe ale Ministerului de Interne, ședințe de analiză cu ofițeri de Securitate, în care Ceaușescu și apropiații săi au început să conceapă o nouă idee de stat: un stat organic, în care poporul, națiunea și partidul creează o unitate.
  • În ianuarie – martie 1990, când era în Transilvania un potențial enorm pentru conflict social și etnic, este remarcabil că singurul conflict este cel de la Tg. Mureș, o tragedie, dar una localizată.
  • Când merg la Cluj, Oradea, Satu-Mare sau Mureș, eu văd aceste blocuri în care stau oamenii: la etajele 1, 2, 3 avem familii maghiare, familii române, care trăiesc împreună. Este o conviețuire zi de zi și un soi de respect.

Din 2019, Bottoni este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic.

În limba română a publicat Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021) și Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960, recent apărută la Editura Humanitas și care constituie punctul de plecare al dialogului.

Stefano Bottoni, o temă destul de sensibilă, crearea Regiunii Autonome Maghiare în România și, prin ricoșeu, crearea Ținutului Secuiesc. un proiect special al lui Stalin pentru Transilvania, dar care a continuat câțiva ani buni și după moartea lui Stalin. Ați documentat cartea pe teren, inclusiv în România. Ați spune că e o temă necunoscută sau mai degrabă neabordată la București?

Ambele variante. Este necunoscută, pentru că nu a existat memoria socială a regiunii maghiare nici măcar în Ținutul Secuiesc, lumea obișnuită știe că a fost ceva în anii 1950-1960, dar memoria socială colectivă nu a fost niciodată edificată.

Regiunea Autonomă Maghiară a rămas ca un experiment ciudat, terminat după revoluția maghiară din 1956, cu represaliile și cu atmosfera politică foarte tensionată de atunci, inclusiv din punct de vedere interetnic. A fost pur și simplu uitată, din punct de vedere colectiv.

Când am început să abordez această temă, în 2001-2002, pentru doctoratul la Universitatea din Bologna, mai erau persoane în vârstă care aveau memoria vie despre regiunea maghiară, am făcut interviuri și am utilizat în cartea mea multe interviuri realizate pentru a reda istoria orală, iar apoi am mers pe teren la arhive, la Târgu Mureș și la București și am descoperit o realitate foarte interesantă.

După cum ați și menționat, a fost un proiect inspirat de Uniunea Sovietică și personal de către Stalin, și a fost implementat în țară, în Transilvania, adaptat la realitățile sociale și politice din România.

A rămas o autonomie neinstituționalizată, Regiunea Autonomă Maghiară din Ținutul Secuiesc nu a devenit niciodată o regiune de tip sovietic, centrul de la București a avut grijă să evite acest lucru, Gheorghiu-Dej și apropiații săi se temeau foarte mult de potențialul etnic al regiunii și au încercat cu succes să deposedeze de putere acest proiect.

Asta, deși conducerea Regiunii Autonome Maghiare, “mașina maghiară” cum o numesc în carte, era formată din etnici maghiari, președinții de sfaturi populare, secretarii de partid, responsabilii cu propaganda, conducătorii unităților industriale, până și securiștii erau maghiari.

Chiar și o parte a milițienilor erau maghiari, în Armată era personal de origine maghiară, judecătorii la fel, pe scurt, era o elită locală parțial cooptată din rândul elitelor vechi, restul era de tip nou, stalinist.

Acești oameni au crezut în proiectul autonomiei, au crezut că prin intermediul lui Stalin comunismul din România oferă comunității maghiare o șansă de integrare. O șansă de integrare pe care România interbelică nu a furnizat-o minorității maghiare.

Aceasta era interpretarea lor: România interbelică era ceva rău, de altfel burghezo-moșierimea din lexicul stalinist, în comparație cu România democrat-populară care sprijinea minoritățile, sau, cum se spunea pe vremea aceea, naționalitățile conlocuitoare. Și care le oferea o șansă de integrare politică și culturală, foarte important, fără asimilare.

Cunoscând miza pentru minoritatea maghiară din Transilvania, ce a vrut Stalin cu adevărat? Să controleze mai bine o țară cum era România?

Este o interpretare plauzibilă. Stalin a jucat cartea Transilvaniei începând cu 1944, a înțeles-o ca un factor de balanță între România și Ungaria, adică prin Transilvania putea controla mai bine ambele țări.

În 1951-52, din punct de vedere teoretic – eu nu am găsit un răspuns clar nici în arhivele din România, nici din Ungaria -, situația din Transilvania era bună. Nu mai erau probleme de securitate deosebite, cum erau după război, în 1945-46 când erau tensiuni, granița nu era fixată – a fost fixată doar la Conferința de la Paris din 1946-47.

Cinci ani mai târziu, când ideea Regiunii Autonome Maghiare a pornit de la Moscova, nu mai erau aceste probleme, așa că poate cei de la Moscova au interpretat faptul că nu există o regiune autonomă maghiară ca un semn de slăbiciune al regimului din București, în sensul că nu copia modelul venit din URSS. 

Cererea Moscovei l-a deranjat pe Gheorghiu-Dej, dar un lucru este clar: această regiune nu a fost cerută de către Budapesta. Regimul lui Mátyás Rákosi de la Budapesta nu a avut niciun rol în înființarea regiunii, este un lucru foarte important.

Și nici populația locală, maghiarii și românii de la Târgu Mureș, Miercurea Ciuc sau Odorheiu – aceștia au aflat de la radio în iulie 1952 despre proiectul unei noi Constituții și despre faptul că se înființează din nimic o regiune autonomă maghiară.

L-au primit ca pe o mare surpriză, eu am relatat în carte interviuri cu localnici care spuneau că în memoria socială a fost înțeleasă ca un al doilea arbitraj de la Viena. Era o surpriză, ceva se întâmpla, apărea o graniță internă, iar regimul trebuia să explice populației ce se întâmplă, ce însemna această graniță.

Interpretarea corectă din punct de vedere politic era că e o graniță care ne unește, care nu există în fapt pe teren, nu înseamnă nimic, Ținutul Secuiesc nu era ceva special.

Deși conținea cuvântul “autonom”, autonomia este un cuvânt prea greu în contextul României, spui autonomie și ești la un pas de independență.

Deși nu a fost proiectul Budapestei, cum spuneți, în ce moment au început secuii să conteze politic pentru Budapesta? A fost o narațiune post-Trianon? Ce rol joacă secuii în imaginarul acesta, în narațiunea ungară?

Mátyás Rákosi era un lider stalinist de tipul cel mai dur, dar, într-un fel, din 1945, după război, a fost și un lider naționalist. Se vede din literatura științifică din Ungaria, dar și internațională, că Rákosi a încercat la tratativele de pace să obțină revizuiri teritoriale minime și a stat de vorbă cu conducătorii români.

Într-o întâlnire secretă din primăvara lui 1946, el a cerut ceva, dar după rezultatul dezamăgitor pentru comuniști la alegerile din Ungaria, lui i-a lipsit legitimitatea națională în Transilvania, vorbim nu doar Ținutul Secuiesc, dar si de Satu-Mare, Oradea sau Arad, orașe cu majoritate maghiară la timpul respectiv și foarte apropiate de graniță.

Rákosi voia să obțină ceva, să poată prezenta opiniei publice din Ungaria un rezultat obținut de partidul său comunist, pentru a-i ridica legitimitatea națională.

Pentru București, în schimb, recuperarea întregii Transilvanii după război, având și promisiunea lui Stalin din vara-toamna lui 1944, era o prioritate absolută. Știau că Stalin nu va discuta despre Basarabia și Bucovina, acestea erau văzute ca pierdute pentru eternitate, dar Transilvania trebuia păstrată cu orice preț. Despre acest lucru nici nu se putea discuta cu Budapesta.

În anii 1950, tema Transilvaniei a dispărut din sfera publică maghiară, nu a revenit nici în 1956, în zilele revoluției.

A început să revină în anii '60, când au început să intre în Ungaria informaţii despre noile politici naționale și naționaliste de la București, despre politica de renaționalizare a Transilvaniei sau de deznaționalizare, depinde din ce punctul de vedere privești.

Opinia publică maghiară a criticat foarte dur atitudinea pasivă a lui János Kádár față de problema Transilvaniei. Critica era că trebuie să le spunem ceva tovarășilor din România, să fim mai activi în Transilvania.

Situația s-a mai schimbat o dată, în anii 1970, când a început turismul de masă, turiști din Ungaria au început să vină în Transilvania.

O parte din populația din Ungaria are familie sau prieteni în Transilvania și în anii 1950 această separare era o problemă. Am relatat în carte că persoanele din conducerea Regiunii Autonome Maghiare nu au vizitat niciodată Ungaria, numai o dată a fost Teatrul Secuiesc din. Tg. Mureș într-un turneu de o lună în Ungaria.

Nu se făceau întâlniri, contactele erau rare și oficiale. Liderii politici, nomenclatura maghiară locală, în general, a demonstrat în acei ani o loialitate remarcabilă față de statul român. Nu au conceput o dublă loialitate, pentru ei, Ungaria era o memorie, dar era și memoria lui Horthy, a tragediilor.

A evreilor.

Da, deși Holocaustul a fost amintit rar, nu a intrat în patrimoniul memorial al regimului comunist român, pentru că ar fi trebuit să vorbească și despre Ucraina și despre Transnistria, și despre masacrele de acolo.

Loialitatea e un factor important, când statul român și-a schimbat atitudinea față de comunitatea maghiară, după Revoluția din Ungaria, această elită maghiară a fost decimată și ea nu a înțeles de ce.

Pentru ei, acest lucru a fost un șoc, pentru că interpretarea lor e că au păstrat autoritatea statului român și au lucrat într-un context greu, în anii 1950, regimul comunist nu era popular.

Erau conflicte interne în rândul partidelor.

În această atmosferă de neliniște, Regiunea Autonomă Maghiară a rămas stabilă. Nu au fost tulburări, nu au fost manifestări de masă, nici măcar în zilele Revoluției din Ungaria.

A existat o simpatie, lumea a ascultat la radio vești de la Budapesta, dar nimeni nu s-a gândit să sprijine activ Revoluția sau să facă o încercare similară în România. Condițiile de bază în România erau total diferite față de cele din Ungaria și în Ținutul Secuiesc, cred că era un surplus de loaialitate, reprezentat de faptul că lumea știa că era într-o stare specială și are mici privilegii.

Datorate lui Stalin.

Lui Stalin și lui Gheorghiu-Dej. Stalin e arhitectul, Gheorghiu-Dej a implementat, la nivel central și local.

Conducători locali au subliniat de multe ori în 1956 că trebuie să se poarte bine, pentru că sunt sub ochii Bucureștiului, observați pentru că erau maghiari și Ungaria era tulburată.

Din acest punct de vedere, alegerea Bucureștiului să schimbe politica minorităților, după Revoluția maghiară, a fost una deliberată.

Nu a fost provocată de ceva anume. Unicul caz masiv de protest a fost la Timișoara, la 30 octombrie 1956, dar nici acolo nu a fost un protest provocat de maghiari. Timișoara era un oraș multietnic și au participat studenți și cetățeni din toate minoritățile. La Cluj, unde prezența maghiară era însemnată, au fost încercări studențești, dar acestea au fost oprite imediat de conducerea Universității.

Transilvania nu punea, în 1956, o problemă reală se securitate.

Problema reală de securitate a fost creată artificial și amplificată  de către Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, am documentat în carte câteva ședințe ale Ministerului de Interne, ședințe de analiză cu ofițeri de Securitate, în care Ceaușescu și apropiații săi au început să conceapă o nouă idee de stat.

Statul naționalist.

Da, un stat organic, în care poporul, națiunea și partidul creează o unitate.

Această nouă configurare nu excludea automat minoritățile, acestea puteau fi parte a acestei noi configurații, dar într-o poziție subordonată. Și Regiunea Autonomă Maghiară, ca ultimul bastion al stalinismului din România, în 1959 – 1960, era total anacronică, nu avea ce să caute în noua Românie.

A fost restructurată, a devenit Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, granițele interne au fost restructurate, majoritatea maghiară a scăzut la 60% și din 1961, primul secretar a devenit Iosif Banc, care a fost omul care a implementat noul proiect de naționalizare, de românizare în Ținutul Secuiesc.

Vorbea perfect maghiara, dar refuza să o vorbească, pentru că aici era România. Niciunul dintre apropiații lui maghiari nu vorbea româna corect, au avut o viață în limba maghiară și la 40-50 de ani s-au lovit de faptul că ședințele nu se mai țin în maghiară și, dacă nu vorbești limba română, ești automat declasat.

Ceaușescu a înțeles că regimul comunist dintr-o țară ca România, cu un nivel de urbanizare și industrializare scăzut, socialismul are o șansă numai dacă există unitate între partid, națiune și așa numita clasă muncitoare.

Minoritățile au un rol, nu pot să dispară. Gheorghiu-Dej nu a sprijinit niciodată politicile de eradicare a minorităților, cum a fost în Cehoslovacia și Polonia, unde milioane de germani au fost, pur și simplu, expulzați.

A recurs la tehnici mai sofisticate: în cazul evreilor, încurajare să emigreze, germanii au fost integrați, dar într-o poziție subordonată, maghiarii reprezentau o problemă mai sensibilă, nu numai din cauza numărului, dar și pentru că Ungaria era o țară socialistă. Nu se putea implementa o politică de emigrare masivă într-o altă țară socialistă, nu era o posibilitate.

Statul român, până în anii 1970, a făcut un fel de compromis cu populația maghiară. Majoritatea populației maghiare a acceptat termenii acestui compromis. Acest compromis a intrat în criză în 1970 – 1980, când dintr-o parte Ungaria a început să manifeste un interes mai mare pentru drepturile naționale ale maghiarilor, iar de cealaltă parte, regimul din București a devenit și mai dur, și mai etnocratic, și mai naționalist.

Și, totuși, în 1989, România nu a fost în situația Iugoslaviei, venind cu această moștenire politică. Cum a reușit statul român să păstreze unitatea?

Eu cred că este rezultatul combinat al mai multor factori. E adevărat că, dintr-un anumit punct de vedere, trecutul Transilvaniei este unul tensionat, au fost masacre localizate în Revoluția din 1848, apoi după Al Doilea Război Mondial, după arbitrajul de la Viena.

Dar dacă am compara și poate fi considerat cinic, dar comparată situația Transilvaniei cu Bosnia, cu Macedonia, cu conflictele lor, găsim un pattern. Aceste conflicte și aceste tensiuni etnice au fost previzibile și erau elemente care au dus la violența de tip genocidar.

Din acest punct de vedere, în ianuarie – martie 1990, când era în Transilvania un potențial enorm pentru conflict social și etnic, este remarcabil că singurul conflict este cel de la Tg. Mureș, o tragedie, dar una localizată.

A fost nevoie de ani pentru vindecare, dar acest lucru s-a întâmplat. Izbucnirea din 1990 nu a fost urmată de altele și este un fapt remarcabil.

Transilvania a dezvoltat o tradiție, un compromis pragmatic între forul identitar și țară. Când merg la Cluj, Oradea, Satu-Mare sau Mureș, eu văd aceste blocuri în care stau oamenii: la etajele 1,  2, 3 avem familii maghiare, familii române, care trăiesc împreună.  

Este o coviețuire zi de zi și un soi de respect. În alte contexte, aceste diferențe au provocat conflicte. În Transilvania, aceste conflicte de zi cu zi sunt reduse.