În patru ani, românii au lăsat în memoria oamenilor din Transnistria imaginea unor ocupanți corupți și cruzi: masacrarea evreilor, despre care istoria românească vorbește puțin și mai degrabă pe ton scăzut, rămâne una dintre cele mai mari atrocități: chiar și populația ne-evreiască a fost moralmente distrusă de ceea ce a văzut, spune istoricul Vladimir Solonari.
După ce mareșalul Antonescu a decis să meargă dincolo de Nistru, România a primit, conform unei înțelegeri personale dintre Antonescu și Hitler, administrarea Transnistriei, pentru că la anexare nu s-a ajuns.
Principalele idei ale interviului:
- Românii voiau să arate lumii că sunt buni administratori, a existat această idee utopică de a face din Transnistria o provincie model, dar, pe de altă parte, în mod contradictoriu, voiau și să pompeze din această provincie cât mai multe resurse, pentru a ajuta la efortul de război al țării. Până la urmă, a prevalat ideea de a scoate din Transnistria cât mai multe bogății și resurse, din cauza asta, au alienat o populație care, la început, a acceptat armatele române și germane cu bunăvoință și cu brațele deschise.
- De exemplu Alexianu (guvernatorul Transnistriei - n.red.) a justificat prezența corupției în Transnistria, spunând că neamul nostru ține la hoție.
- Transnistria a servit, cum se spune azi, drept “dumping ground”, adică locul de scoatere din țară a populației indezirabile. Mai întâi evreii, în special din provinciile estice, Basarabia și Bucovina. Zeci de mii, chiar mai mult de 200 de mii, după unele cifre, de evrei și-au pierdut viața acolo. (...) Ororile pe care le descriau oamenii au rămas puternice, chiar și populația ne-evreiască a fost moralmente distrusă de ceea ce a văzut.
- Masacrul de la Odessa: masacrele au fost făcute cu mult zel, unii ofițeri și generali din armată, Jandarmerie și serviciul de informații erau mai antisemiți decât Antonescu, așa că au profitat pentru a ucide câți mai mulți evrei. Chiar înainte de acest act terorist a apărut un raport care spunea clar că populația evreiască trebuie să fie suprimată.
- Atitudinea civilizatoare cu care România a intrat în Transnistria a fost una care s-a manifestat cu aroganță față de populația ucraineană, pe care o privea ca înapoiată și leneșă.
- Transnistria de azi e altceva: această republică autonomă a fost mai curând concepută pentru a face presiuni asupra României, pentru „problema Basarabiei”, cum se spunea pe vremea sovietică. Ideologia oficială din actuală republică transnistreană încearcă să tragă o linie directă, deși este tot o mitologie, spre acea republică din 1924-1940. Ei nu prea se gândesc la Transnistria din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și nici nu prea știu ce a fost. Într-adevăr, ei folosesc istoria crimelor românești ca o auto-justificare a propriei lor existențe, adică ia amintiți-vă ce au făcut românii.
Dialogul nostru a avut ca punct de plecare recenta apariție, la Editura Humanitas, a volumului Imperiul-satelit, Guvernarea românească în Transnistria, 1941 - 1944.
Vladimir Solonari este profesor la Departamentul de istorie de la University of Central Florida. Este autorul cărții Purificarea națiunii: Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940–1944. S-a născut la Chișinău, din părinți ucraineni, provenind din Transnistria.
Vladimir Solonari, sunt rare în istorie momentele în care România a administrat provincii străine. Transnistria este unul din aceste momente. Cum a ieșit povestea celor patru ani de administrație românească în Transnistria?
În linii mari a fost un eșec și o tragedie.
Guvernul român a luat în administrare și exploatare – aceasta a fost formula oficială – acest teritoriu, în baza unui acord cu Germania nazistă și cu scopul de anexare după război. Bineînțeles, Guvernul era atunci convins că războiul se va termina cu victoria puterilor Axei, însă războiul a luat o cu totul altă direcție.
Românii voiau să arate lumii că sunt buni administratori, a existat această idee utopică de a face din Transnistria o provincie model, dar, pe de altă parte, în mod contradictoriu, voiau și să pompeze din această provincie cât mai multe resurse, pentru a ajuta la efortul de război al țării.
Costurile erau enorme, iar scopurile, iată, contradictorii.
Până la urmă, a prevalat ideea de a scoate din Transnistria cât mai multe bogății și resurse, din cauza asta au alienat o populație care, la început, a acceptat armatele române și germane cu bunăvoință și cu brațele deschise.
Spre sfârșitul anului 1943, românii au observat marea dezamăgire a populației și creșterea actelor de sabotaj și de rezistență, deci, în mare parte, populația își schimbase atitudinea față de administratorii români, opusă față de cum era la început.
A fost un eșec, așadar, în acest sens.
A fost, însă, și o tragedie, pentru că Transnistria a servit, cum se spune azi, drept “dumping ground”, adică locul de scoatere din țară a populației indezirabile.
Mai întâi evreii, în special din provinciile estice, Basarabia și Bucovina, cu mențiunea că Bucovina a fost lărgită pentru a încorpora și județul Dorohoi din Moldova istorică. Din toate aceste teritorii, populația evreiască a fost deportată în Transnistria, cu scopul de a fi gonită și mai departe spre est, aruncată în ceea ce urma să mai rămână din statul rusesc, Antonescu spusese, la un moment dat: “peste munții Urali”.
Până la urmă, au rămas în Transnistria, a fost o perioadă foarte tragică, plină de represiuni, cu condiții de trai oribile. Zeci de mii, chiar mai mult de 200 de mii, după unele cifre, de evrei și-au pierdut viața acolo.
În afară de lagăre, au fost deci și masacre.
Da, însă în această carte a mea nu am vorbit despre aceste lucruri.
Vorbiți însă în precedenta.
Acolo mai mult despre Basarabia și Bucovina, acum însă scriu o carte despre acele masacre.
Nu am încorporat acest subiect în cartea de fața, pur și simplu, pentru că am crezut că este un subiect aparte, foarte important, iar dacă încercam să le bag pe toate împreună, ar fi fost un volum prea mare și greu de publicat. Acum însă scriu despre asta și sper ca până la sfârșitul anului să apară și acest manuscris.
Întrebarea este dacă acele crime împotriva evreilor duc, pe fir, ca decizie, toate, până la Hitler și Germania nazistă sau dacă găsim și vinovați autohtoni și cu responsabilitatea în mare parte a lor. Au fost acte comise de reprezentanți ai statului român, Mișcarea Legionară era desființată în acel moment și nu putem da vina pe legionari.
Întrebarea este valabilă, iar răspunsul meu este că a fost, în mare parte, inițiativă românească.
Deciziile legate de masacre, mă refer la cele mai oribile, nu au fost luate neapărat la nivelul cel mai înalt. Antonescu a adoptat, la un moment dat, atitudinea: faceți ce vreți, eu doar nu vreau să știu de nimic. A spus așa ceva, la un moment dat, la ședința Consiliului de Miniștri.
În fața dezastrului, pentru că iarna 1941-42 a fost foarte severă, resursele erau foarte puține, autoritățile locale erau nepregătite, se răspândise tifosul exantematic, a fost luată decizia de masacrare a populației, ca un fel de a controla numărul deportaților care trebuiau întreținuți.
În plus, au fost și represaliile de la Odessa, ca răspuns la un act terorist al unor partizani sovietici.
Toată populația evreiască a fost făcută responsabilă pentru asta, deși a fost un grup foarte mic care a acționat și care a rămas necunoscut, este chiar posibil ca acea clădire să fi fost minată cu mult timp dinainte.
În ceea ce privește masacrul de la Odessa, ordinul a fost dat direct de către Antonescu, iar în ordin se spunea și câți evrei trebuie uciși, de exemplu, pentru fiecare ofițer.
Aveți dreptate, iar cifrele au fost chiar depășite, masacrele au fost făcute cu mult zel, unii ofițeri și generali din armată, Jandarmerie și serviciul de informații erau mai antisemiți decât Antonescu, așa că au profitat pentru a ucide câți mai mulți evrei.
Chiar înainte de acest act terorist a apărut un raport care spunea clar că populația evreiască trebuie să fie suprimată. Acest cuvânt, a suprima, însemna, cred, în mare măsură, lichidarea fizică. Atunci când actul terorist s-a produs, acesta a fost un imbold pentru a proceda la planul care exista de dinainte.
În convenția de la Tighina, ce era prevăzut privind populația evreiască și ce se spunea despre cine trebuia să beneficieze economic, de bunurile acestora?
Privitor la populația evreiască, se spunea că ea va fi prezentă pe teritoriul Transnistriei vremelnic, până la terminarea ostilităților, după care va fi deportată spre Est. Acest aranjament tranzitoriu a durat, practic, întreg războiul, pentru că ostilitățile nu s-au desfășurat cum prevedeau atunci germanii.
A fost, așadar, strict despre responsabilitatea românilor de a aduce și de a întreține evreii pe acest teritoriu.
Românii au fost absolut nepregătiți pentru asta, Guvernul de la București, responsabil deci cu deportarea evreilor, nu voia să aloce niciun fel de fonduri pentru întreținerea unei populații dezrădăcinate și lăsate fără nicio sursă de subzistență.
Nici pentru resurse alimentare, nici medicale sau de alt fel. Nici administrația locală, abia instalată, nu a avut la dispoziție cele necesare, cu atât mai mult cu cât provincia trebuia să întrețină și trupe de ocupație și pe cele operaționale. Resursele au fost în mare parte golite, s-a scos de acolo tot ce s-a putut scoate.
În aceste condiții, sute de mii de oameni au ajuns acolo și nimeni nu dorea să-i întrețină. Guvernul nu luase încă decizia de purificare etnică a României, evreii erau ținuți, în marea lor parte, în acele condiții, mulți murind în iarna dintre 1941 și 1942.
Privitor la problema exploatării, erau prevederi tehnice, de genul: românii erau responsabili de problemele de siguranță, de exploatarea căilor ferate și a porturilor, românii dorindu-și să ia asupra lor cât mai multe din aceste lucruri.
Însă în 1943 s-a revenit la problema porturilor, de exemplu, pentru că frontul se apropia din nou de Transnistria, iar Germania a insistat și a preluat controlul portului Odessa.
Românii voiau să facă din Transnistria o provincie a lor, însă germanii aveau și ei în vedere resursele teritoriilor ocupate și insistau ca o parte de resurse să fie împărțită.
Românii erau frustrați, pentru că germanii se manifestau cu mult tupeu pe această chestiune. Luau ce voiau și nu semnau pentru nimic, nu scriau niciun fel de raport despre asta, iar românii aflau abia pe urmă, de la plângerile populației. A existat genul acesta de frustrare aici, însă în '41-42 românii erau cei care, în mare parte, controlau această provincie.
Scrieți în carte că decizia ca România să preia Transnistria a fost din dorința expresă a lui Hitler, a fost o negociere directă cu Antonescu.
Aceștia erau doi dictatori, iar guvernele lor urmăreau deciziile pe care le luau aceștia.
Au fost și un fel de neînțelegeri până la un punct, Hitler spunea una, Antonescu înțelegea puțin diferit, dar la urma urmei Hitler a cedat la ce voia Antonescu, chiar dacă Armata germană era împotrivă.
Din punct de vedere politic, Hitler credea că trebuie să le dea un fel de satisfacție românilor pentru eforturile lor, așa că a luat hotărârea în favoarea României.
Mai există un aspect al acestei probleme.
Convenția de la Haga, privind drepturile ocupantului, spunea, deși în termeni destul de vagi, că existau unele limitări. Ocupantul putea folosi resursele teritoriilor ocupate pentru întreținerea armatei de ocupație, dar nu și armatei de operațiuni.
Diferența este că o armată de ocupație este cea care se află pe acel teritoriu, dar nu este și cea care duce războiul ca atare. Or, România a depășit cu mult aceste prevederi, iar Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, profesor de drept internațional, a dat o interpretare absolut aiuritoare, spunând: luăm tot ce putem, iar ce nu putem lua vom socoti ca investiții ale noastre.
Miza lui Antonescu, după cum amintiți în carte, era una aproape personală, decizia de a trece Nistrul o pusese în termenii unei vocații civilizatoare, dintr-o frustrare a faptului că România era privită mereu ca o cultură mică și o națiune mică. Ar fi vrut să demonstreze că de fapt România este o putere civilizatoare, dar nu i-a ieșit.
Aici e bună expresia cu paharul jumătate plin și jumătate gol. Într-adevăr, se vorbea de o misiune civilizatoare, adică să aducem civilizația apuseană unei populații înapoiate și inculte.
României îi reușise asta, într-o oarecare măsură, în Cadrilater, în teritoriul cedat ulterior Bulgariei.
Sunt aspecte legate între ele, dar diferite în esență.
Atitudinea civilizatoare cu care România a intrat în Transnistria a fost una care s-a manifestat cu aroganță față de populația ucraineană, pe care o privea ca înapoiată și leneșă.
La Odessa exista din perioada sovietică Teatrul Național Ucrainean, pe care ei l-au închis și l-au transformat în Teatrul Național Românesc. Dar când au intrat în Odessa au rămas surprinși de caracterul sofisticat al culturii rusofone din Odessa. Acel oraș a fost un mare centru comercial din vremurile țariste, iar populația era eterogenă, erau acolo ruși, nemți, italieni, evrei, iar viața culturală era diversificată și sofisticată. Era acolo un teatru foarte bun, de operă și balet.
Românii au fost surprinși să afle aceste lucruri, Antonescu spunea de câteva ori că trupele artistice de acolo erau mai bune decât artiștii noștri, noi venim cu artiști provinciali, iar rușii râd de noi.
Așa că aici românii au avut o altă atitudine, mai binevoitoare, de patronaj al intelighenției creative de la Odessa, incluzând aici artiștii și profesorii. Iar aceștia au avut, la rândul lor, relații bune cu noile autorități. Memoria politicii românești binevoitoare, comparativ cu germanii care nu apreciau deloc cultura rusă, ba chiar o disprețuiau, această memorie s-a păstrat, existând un mit al prosperității Odessei și a vieții bune de sub români, mai ales în rândul emigrației anti-sovietice de acolo.
Păturile de jos, în schimb, au dus-o foarte prost sub români și ei au fost foarte dezamăgiți, motiv pentru care în ultimele luni ale ocupației au intrat masiv în bandele de partizani.
Privind Dobrogea de Sud, acolo era o altă perspectivă a României, la fel, de altfel, ca și Dobrogea de Nord. Acolo s-a dus o politică de schimbare a compoziției etnice, de românizare, au fost aduși etnici din România și din Balcani.
Și în Transnistria voiau să facă același lucru, în perspectivă. Adică, pe de o parte, să educe populația, să o facă mai cultă și mai civilizată, iar, pe de altă parte, pregăteau planurile de expulzare a acestora.
Era un paradox, să predai limba română unei populații pe care în final vrei s-o expulzezi din acest ținut. S-au făcut unele deplasări de populație, din mici comune de etnici români/moldoveni din restul URSS, aceștia fiind aduși în Transnistria.
Acest transfer a fost însă efectuat prost și a produs o înrăutățire a stării de spirit a populației locale, care s-a temut că urmează să fie expulzată.
Revolta populației locale a fost atât de mare, încât autoritățile au cerut stoparea acestor transferuri, iar Antonescu a hotărât să nu se mai facă până la sfârșitul războiului.
Deci s-a rămas mai mult la nivelul planurilor, în această privință, planurile au existat, au fost elaborate, dar au fost lăsate pe raft până la sfârșitul războiului.
Spuneți în carte că România a încercat să folosească, până la un punct, așa numita soft-power. A folosit Biserica, s-a folosit de faptul că populația locală era de aceeași religie, în ideea că este mai ușor de acceptat o stăpânire străină, dacă îți este respectat dreptul la religie, mai ales după experiența sovietică.
Aici au avut susținerea populației locale, exista dorința de a reveni la creștinism.
Politica română a fost aici diferită de cea germană, naziștii erau ostili manifestărilor religioase, în schimb, politica oficială a românilor era de re-creștinare a populației.
A fost creată o misiune bisericească, iar populația a răspuns printr-un aflux masiv spre biserici, a fost un avânt mare spre creștinism, oamenii apreciau asta. Dacă se dorea folosirea Bisericii pentru românizarea populației, aici nu prea a ieșit nimic pozitiv. Relațiile dintre preoții locali și cei veniți din România erau uneori tensionate.
Pe de altă parte, românii au adus și politica de luptă împotriva așa-numiților “sectanți”, unele secte religioase creștine erau persecutate, nu prin arestări, ci prin “sfătuirea” lor să revină la biserica locului.
Jandarmeria era cea care făcea asta și credea că a avut succes, dar e foarte greu de spus.
În România au fost mult timp ocultate crimele comise împotriva evreilor în Transnistria, nu se vorbea deloc despre ele. În ultimii ani s-a început a se discuta despre asta, însă mai există și alte aspecte despre care nu se vorbește deloc și pe care dumneavoastră le menționați, de pildă, cum am adus acolo corupția și jaful. Aproape toate defectele/șabloane pe care le-am reproșat statului român de-a lungul timpului le regăsim, în miniatură, în felul în care a administrat Transnistria.
De unele șabloane trebuie să ne ținem totuși la distanță.
De exemplu, Alexianu (guvernatorul Transnistriei -n.red.) a justificat prezența corupției în Transnistria, spunând că neamul nostru ține la hoție.
Am auzit această formulă recent la un fost premier al României.
Vedeți, totuși, că aici el folosea acest șablon pentru a se apăra, adică ce puteam face eu mai mult, ca guvernator, așa suntem noi toți.
În Transnistria era un regim valutar special, leul românesc nu circula, ci o marcă specială germană făcută special pentru teritoriile ocupate din Est. Puterea ei reală depindea în mare parte de mersul războiului, însă de la bun început, rata de schimb față de rublă și de leu a fost absolut artificială.
Se putea schimba o cantitate restrânsă și doar dacă persoana putea să treacă din Transnistria în România, ceea ce localnicii nu puteau face. Așa că rata era foarte favorabilă leului și nefavorabilă mărcii, adică era în defavoarea populației locale, iar românii care veneau în Transnistria erau tentați să speculeze această diferență de curs pe piața neagră, care era foarte dezvoltată acolo.
Germanii impuseseră României politica de control al supraprețurilor, adică prețurile oficiale, prin care autoritățile procurau bunuri de la populație, erau foarte scăzute, nu ofereau nicio rentabilitate oamenilor.
Pe piața neagră, în schimb, aceste produse erau oferite la cu totul alte prețuri. Adică în magazinele oficiale mărfurile erau practic de negăsit, însă piața neagră era plină. Ispita de a specula era enormă, iar românii aduceau țigarete și ciocolată și luau din Transnistria alte produse, astfel se făceau averi frumoase într-un timp foarte scurt.
Ce trebuie să înțelegem aici: germanii procedau tot așa în teritoriile lor ocupate. Există o întreagă literatură care descrie asta. Mai mult, autoritățile germane închideau ochii la speculă, pentru că înțelegeau că era și o formulă de susținere a familiilor soldaților germani, prin aceste afaceri pe care aceștia le făceau în teritoriile ocupate și prin coletele pe care le trimiteau.
Corupția era enormă, a fost descrisă de autori înaintea mea, dar nu trebuie să ne închipuim că asta a fost, cum spunea Alexianu, din cauza tendinței neamului spre hoție. Nu, era un fenomen global, care se datora unei politici decise de Germania și care era urmată și de către români.
Adică să scoatem cât mai mult, prin orice mijloc, de la populația locală, iar autoritățile locale, dar și alții foloseau acest regim inechitabil și în profitul propriu.
Felul în care România a administrat Transnistria a influențat percepția moldovenilor asupra României, precum și narațiunile pe care sovieticii le-au folosit în Transnistria, în Ucraina și în Republica Moldova?
Nu m-am ocupat de asta și e greu de spus în ce măsură narațiunile sovietice au fost influențate de această politică sau dacă ar fi folosit oricum stereotipurile lor.
Sovieticii nu au vrut să facă nicio distincție între politica românească și cea germană, deși au existat distincții. Românii nu au fost atât de rasiști față de slavi precum germanii, nu a fost ceva pronunțat.
Însă sovieticii nu făceau distincții, iar după război s-a folosit sintagma “ocupanții germano-români”, ca și cum nu mai conta ce au făcut germanii sau ce au făcut românii, iar asta s-a implantat în mintea populației.
Al doilea aspect al narațiunii sovietice a fost că ocupanții erau în egală măsură ostili, asupritori și criminali față de orice naționalitate, fie ea evreiască sau slavă.
Bineînțeles, asta era un mit, germanii aveau o ierarhizare clară a etniilor, pe treapta cea mai înaltă erau estonienii, apoi lituanienii, letonii, slavii erau mai departe, iar evreii cei mai de jos.
Narațiunea sovietică era foarte crudă, nu permitea cunoașterea corectă a perioadei de ocupație. Narațiunea s-a perpetuat, s-a predat la școală, au apărut cărți, filme de televiziune, iar această mitologie a intrat în mintea oamenilor, nu realitatea bazată pe experiență, de care nu se putea vorbi.
Românii au avut o atitudine mai favorabilă față de etnicii români din Transnistria, de exemplu, aceștia erau și promovați pe funcții de răspundere locală.
Voiau să-i ridice deasupra populației de alte etnii, dar nu au prea reușit, adică atitudinea populației moldovenești din Transnistria față de români a fost și este una destul de negativă. În ce măsură se leagă asta de experiența războiului și în ce măsură este moștenirea propagandei sovietice, asta este foarte greu de spus.
Transnistria de azi, republica nistreana, nu e același lucru cu Transnistria istorică, despre care vorbim. Ce rol joacă azi Transnistria în geopolitică?
Asta e cu totul altă problemă, nu știu dacă o pot discuta... Această republică transnistreană este o republică rusofonă, termenul din limba rusă este Priednistrovie, nu e același termen cu cel folosit în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu există o legătură, ei mai mult se leagă de moștenirea legală a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, creată în 1924 în URSS în interiorul RSS Ucrainene.
Se știe că acea republică autonomă a fost mai curând concepută pentru a face presiuni asupra României, pentru „problema Basarabiei”, cum se spunea pe vremea sovietică.
Ideologia oficială din actuală republică transnistreană încearcă să tragă o linie directă, deși este tot o mitologie, spre acea republică din 1924-1940. Ei nu prea se gândesc la Transnistria din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și nici nu prea știu ce a fost.
Într-adevăr, ei folosesc istoria crimelor românești ca o autojustificare a propriei lor existențe, adică ia amintiți-vă ce au făcut românii.
În unele localități din actuala republică transnistreană au fost printre cele mai oribile, de exemplu, la Dubăsari au fost uciși mai mult de 20 de mii de evrei, este drept că de către germani, dar românii i-au ajutat pe aceștia.
În satul Hrușca, satul natal al tatălui meu, lângă orășelul Camenca, în locurile acestea populația ține minte și acum acele timpuri. Eu sunt de naționalitate ucrainean, dar îmi amintesc când eram mic, că veneam acolo și oamenii povesteau ce au făcut românii, povești de ți se ridica părul în cap, era vorba despre cum oamenii erau goniți spre Nistru și uciși acolo, în apă, iarna erau lăsați să moară acolo, sub gheață.
Ororile pe care le descriau oamenii au rămas puternice, chiar și populația ne-evreiască a fost moralmente distrusă de ceea ce a văzut.
Ei au văzut multe orori, și în timpul Primului Război Mondial, și al războiului civil, dar ce au văzut atunci, cum civili, femei, copii erau duși și uciși în mod barbar, ei nici nu înțelegeau pentru ce se făceau acele lucruri.
Spuneți-mi, vă rog, cum a fost cu accesul la documentele din acea epocă?
Eu am avut noroc, pentru că după prăbușirea comunismului, arhivele au fost deschise, în România, Moldova și Ucraina.
În Rusia au fost și ele deschise, dar nu a durat mult și au fost închise la loc.
Muzeul Holocaustului din Washington a avut un mare program de copiere a acelor documente, de microfilmare și apoi de digitalizare a lor. Accesul pentru cei care sunt din America este destul de bun, însă nu tot timpul ei se focusau pe ce voiam și eu. În afară de documentele de la Washington, eu m-am deplasat în Republica Moldova și în Ucraina, în România nu, și vă explic de ce.
În timpul ocupației României de către Armata Roșie, sovieticii au dus o politică de scoatere din arhivă a documentelor privitoare la populațiile din zonele foste ocupate.
Documentele acestea au fost scoase din România începând cu 1944, aduse parțial la Chișinău, parțial la Odessa, Cernăuți, Vijnița și Moghilev. Au fost separate conform legii sovietice, care spunea că documentele trebuie păstrate în teritoriile la care se referă.
Majoritatea absolută a documentelor administrației românești se păstrează în arhivele din aceste orașe. Eu acolo am fost, am fost și la Ierusalim, la Yad Vashem (Memorialul Victimelor Holocaustului - n.ed.) unde, la fel, s-a încercat copierea și stocarea mărturiilor supraviețuitorilor.
Am folosit toate documentele existente? Nu pot spune asta, dar cred că pe majoritatea le-am văzut.
Regula e așa: dacă aceleași documente le regăsești deja în mai multe colecții, atunci ai parcurs majoritatea lor. De exemplu, atunci când un prefect scria un referat, acest document ajungea în mai multe locuri.
Eu am scris această carte despre administrația românească și din mărturiile populației mai degrabă ne-evreiești, pentru că problema evreiască o văd aparte, cum spuneam, acum scriu o a doua carte.
Cred că este ca o datorie a mea, pentru că eu sunt din această regiune și narațiunile despre acea perioadă le-am auzit deja din copilărie.
Ați avut vreo reacție venită dinspre România? Cum spuneam, dacă despre problema evreiască, despre crimele contra evreilor, a început să se vorbească, despre ce scrieți în carte, despre proasta administrare și corupția din Transnistria, nu sunt lucruri abordate oficial.
Ceea ce am auzit până acum este pozitiv.
Am avut doar o experiență aparte, în faza finală a pregătirii manuscrisului pentru publicare, când am venit în România și am vrut să lucrez în arhivele militare. Nu mi s-a dat acces, dar apoi am venit la București, la Muzeul Istoriei Militare, unde voiam să selectez câteva fotografii din arhive.
Publicarea de astfel de fotografii este un lucru complicat, este vorba de copyright, trebuie să știi cine le deține, nu poți să le iei de pe Internet. Sursele oficiale sunt cele mai sigure, așa că am venit la muzeu, am selectat câteva poze și trebuia să obțin permisiunea de a le folosi.
Am scris cererea, mi s-a primit cu bunăvoință și mi s-a spus că domnul director trebuie să-și dea acordul.
Am fost la domnul director, care a fost destul de rece cu mine, mi-a spus că trebuie să se consulte cu superiorii și că voi primi răspunsul în scris.
Peste două săptămâni primesc răspunsul: nu vă acordăm acordul, pentru că, reieșind din titlul cărții dumneavoastră, ea nu se încadrează în criteriile istoriografiei românești.
Eu nu am înțeles ce are una cu alta, adică asta e profesia istoricului, să provoace discuții pe diverse aspecte, pentru ce altceva suntem noi, istoricii? Să facem propagandă?
A fost un șoc, deoarece pozele selectate erau făcute chiar de departamentul de propagandă al Armatei Române. Am plasat acest răspuns pe pagina de Facebook și au venit multe proteste din partea colegilor mei din România, ceea ce a fost o satisfacție morală pentru mine.
Probabil că nu e ușor pentru Armata Română să admită ce s-a întâmplat la Odessa, de pildă.
E o rea-voință și o vedere îngustă.
Am văzut recent filmul lui Radu Jude și vedem acolo cât de adânc înrădăcinare sunt aceste reticențe privitoare la istoria recentă. Sper că și truda mea va avea un efect.
Ar fi stat lucrurile altfel în 1990, pentru România și Republica Moldova, dacă administrația românească în Transnistria ar fi arătat altfel? Mă refer la memoria socială.
Nu știu. Iată ce crimă a făcut Antonescu: preocuparea pentru Basarabia și nordul Bucovinei era un lucru firesc, dar să ne ducem mai departe, nu.
Dacă Antonescu se oprea la Nistru, era cu totul altă situația. Faptul că el a dat comanda să meargă mai departe, acest fapt a fost folosit ca o bâtă împotriva românilor, după înfrângere.
Pentru ce Armata Română să meargă atât de departe de țară, pentru ce? Ai spus A, trebuie să mai spui și B. Au purces dincolo de Nistru, au făcut niște crime, pe care rușii le-au folosit apoi ca pe acuzații contra României. Aceasta este o povară.
