Exilul m-a călit. Această lume a tuturor făgăduințelor a cam dispărut, diviziunea continuă în America, ne aflăm în plin univers orwelian Interviu cu Andrei Șerban

Exilul m-a călit. Această lume a tuturor făgăduințelor a cam dispărut, diviziunea continuă în America, ne aflăm în plin univers orwelian Interviu cu Andrei Șerban

Astăzi, atmosfera din America e opusul atmosferei de deschidere a spiritului și a libertății individuale pe care am trăit-o când am ajuns prima dată la New York. Corectitudinea politică ne așază în plin univers orwellian, spune regizorul Andrei Șerban, care a și plecat de la Universitatea Columbia, una dintre cele mai prestigioase, pentru că nu se regăsea, spune el într-un interviu pentru SpotMedia, în această uniformizare a limbajului.

Andrei Șerban scrie cu onestitate și își lasă chiar și personajele unei cărți autobiografice, Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Editura Polirom) să ocupe scena. Iar viețile acestora nu sunt simple: iată-l pe Radu Beligan, un actor talentat, dar care a sprijinit dictatura comunistă, pe Meryl Streep, cu pasiunea ei mistuitoare pentru meserie, pe Liviu Ciulei, pe Lucian Pintilie, alături de care a trăit exilul. Cât judecăm un artist pentru erorile, păcatele omului?

La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?

Andrei Șerban

Ca tânăr regizor, Andrei Șerban a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A ajuns curând unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.) şi a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards şi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care Obie, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, precum şi numeroase premii UNITER.

Domnule Andrei Șerban, ce e singurătatea și ce înseamnă să nu fii singur? Pornesc de la titlul unui nou volum pe care l-ați publicat recent la Polirom și care așa se numește, Niciodată singur.

Suntem conectați în multe direcții pe orizontală, cu tot felul de rețele; le cunoaștem, cultivăm aceste rețele, iar dacă  se destramă, brusc ne simțim singuri.

Neglijăm însă conecția pe verticală, firele invizibile care ne leagă de forțele superioare și exact aceste energii pe care (fără să le înțelegem) le numim cosmice, ar trebui să ne dea forța să ne simțim protejați, astfel niciodată singuri.

Titlul cărții nu implică în mod direct ideea că atât timp cât sunt deschis spre o direcție verticală nu voi fi singur. Dar l-am ales tocmai ca să-mi aduc aminte că dacă rămân conectat cu ce e deasupra mea, voi fi întotdeauna legat de ceva imens, care mă depășește, dar care mă include.

Ce deosebește o mare prietenie de o amiciție? Ați avut astfel de mari prietenii?

Deja cuvântul mare mi se pare riscant. Mari prietenii, ca și mari iubiri, au eșuat des în catastrofe la fel de mari.

Prietenie implică adevăr, încredere, sacrificiu și o anumită chimie reciprocă. Nu am avut astfel de prieteni printre artiști. În teatru, prieteniile durează până la agapa de după premieră, când toți ne îmbrățișăm și devenim sentimentali față de "familia" artistică pe care ad-hoc am creat-o, după care ea se destramă a doua zi ca și cum n-ar fi fost. Cei pe care ii consider prieteni (amiciție în românește sună ironic din vina lui Caragiale, care, în Momente și schițe, a expus ipocrizia și trădarea amicilor) sunt dinafara teatrului și cu ei găsesc că am constant întrebări și interese comune.

Ați plecat din România în plin comunism, reveniți destul de ritualic, să spun așa, din 1990 încoace. Cum v-a transformat exilul? De fapt, ce adaugă sau ce ia experiența exilului unui om? Și marii dumneavoastră însoțitori, Lucian Pintilie și Liviu Ciulei, au trăit exilul.

Pe mine exilul m-a călit. Când am ajuns la New York am realizat că trebuie să mă lupt cu balaurul, că nu am de ales. Pe planetă, nici un oraș nu e mai dur decât New York și pe drept cuvânt se spune că dacă izbutești în New York, izbutești oriunde. Competiția e imensă, la fel și  posibilitățile.

M-am luptat, nu a fost tocmai ușor, dar am și profitat din plin. Când ne întâlneam cu Ciulei și cu Pintilie, aveam momentele noastre de nostalgie și dor de România, dar apoi realizam ce norocoși suntem să lucrăm într-o lume liberă.

Această lume a tuturor făgăduințelor azi însă a cam dispărut. Sper ca e o mini-tragedie trecătoare.

În cele 43 de portrete pe care le faceți, aduceți împreună talentul, excelența în profesia și calitatea umană, integritatea, generozitatea. Acestea două nu sunt mereu împreună, totuși. Există oameni talentați în profesie și ticăloși, ca oameni? Cum vă explicați contradicția? Îi faceți un portret și lui Radu Beligan, care, în plină oroare totalitară, valida regimul comunist.

E bine să separăm omul de artist?

Acuzațiile grave care au fost aduse în istorie atâtor mari romancieri, poeți, artiști din toate domeniile, au schimbat într-un fel reputația de care continuă să se bucure și azi? Avem nevoie să examinăm istoria lor personală, sau cazierul lor judiciar? Putem să oprim filmele lui Woody Allen să fie proiectate la New York, cum e cazul acum, doar pentru că e suspectat de ceva ce nu s-a dovedit a fi adevărat? Aș putea da zeci de exemple de absurditate in extremis a atâtor artiști care sunt anulați azi.

La noi, Beligan trebuia oprit să mai apară pe scenă după 89 pentru că a exagerat cu îngenunchierile în fața Ceaușeștilor?

Eu îmi pun întrebarea altfel: în ce măsură s-a deteriorat sufletul unui artist când a comis acte considerate imorale? Portretele pe care le-am ales în Niciodată singur sunt de toate culorile, de la cineva care a făcut eforturi inimaginabile să se elibereze de impurități și să atingă calitatea cea mai înaltă a definiției de Om fără ghilimele, la alții care au fost obligați să facă compromisuri, dar arta lor nu a suferit, până la cei despre care, deși nu am autoritatea să-i judec, consider că datorită josniciilor și lipsei de noblețe, nu au atins potențialul de care ar fi fost capabili.

Există însă o temă la care reveniți constant, și anume tema cancel culture. Ce înseamnă ea, unde duce și cât din polarizarea permanentă pe care o vedem în societatea americană o putem atribui acestei mișcări? Unde sunt tușele groase?

Cancel culture, black lives matter și varianta mai nouă numită critical race theory au fost inspirate de incidentul tragic cu Robert Floyd, e vorba de opresiunea tragică a negrilor. Istoria lor a fost de secole separată de cea oficial admisă a albilor.

În Declarația de independență, Thomas Jefferson nu-i considera pe negri americani, se pare că el a spus: "negrii sunt cetățeni ne-loiali". Iar albii nu au recunoscut până azi că negrii au contribuit egal la constituirea națiunii.

Diviziunea, neînțelegerea continuă.

Teoria criticii rasiale, această ultimă invenție a stângii radicale, începe prin a-i separa pe copii din fragedă copilărie în funcție de rasă, îi definește deja în opresori și opresați. Copiii vin acasă traumatizați. Părinții sunt îngroziți și pe bună dreptate. Deși au doar 5-6 ani, copiii nu mai sunt lăsați să fie copii. De ce e nevoie de atâta îndoctrinare a celor mici, care mai sunt cu adevărat puri și inocenți? Copiii vin de la școală confuzi și întreabă : "Mamă, mi s-a spus că am rasismul în sânge și să-mi fie rușine că sunt alb" sau "Tată, doar pentru că bunicul a fost sclavul albilor, eu trebuie să-mi urăsc colegii?" E de neimaginat ce se întâmplă: copiii sunt atrași unii spre alții și se împacă natural, de ce sunt hărțuiți să se urască?

Suntem în secolul al XXI-lea, nu al XIX-lea.

America e în schimbare, deși direcția e haotică, neclară. Trump până și azi e favorit în sondaje. Biden e un președinte vizibil slab, care se lasă influențat de activiste stângiste ultra-radicale, gen Alexandria Ocasio-Cortez sau Rashida Tlaib.

Corectitudinea politică a ajuns să ceară modificarea vocabularului. Ultima perlă: nu mai e corect să spui “femeile menstruează”, ci "oamenii menstruează", ca să nu jignești o anume comunitate. Cum poți să te mai consideri liberal și să îl anulezi pe însuși Abraham Lincoln, doar pentru că și el, ca mulți alții la acea vreme, a avut sclavi? Aș putea continua pe această temă, dar nu văd utilitatea!

Mă tem ca valul noului tsunami e încă în creștere, departe de a ajunge la vârf.

Ați plecat de la Universitatea Columbia din motive care țin cumva tot de acest registru. Ați putea să ne spuneți povestea acelei plecări?

Acum o jumătate de secol, când am ajuns în America, Universitățile erau mândria națiunii. Tineri din orice colț al lumii visau sa ajungă la Harward, la Princeton, sau Columbia - oricare din categoria Ivy-League, iar college-urile erau și ele extrem de căutate. Se știa că tinerețea e vârsta când, studiind la aceste fantastice universități, se puteau face inovațiile si experimentele cele mai largi, unde tinerii reușeau să-și depășească limitele. Am avut bucuria pentru 27 de ani să fac parte, la Columbia, dintr-o minunată structură solidă și flexibilă, care mi-a permis să conduc departamentul de teatru conform viziunii mele. Nu am fost cenzurat, nu am avut nimic să-i reproșez Columbiei.

Dar recent s-a produs acest incendiu intelectual, care s-a răspândit fulger în toate universitățile americane. E vorba de același focar care s-a aprins și la Paris în 68, după modelul din Pekin, Moscova sau Havana.

Unii consideră acest virus doar o "moda intelectuală" trecătoare, dar alții prevăd o revoluție culturală. Ținta e de a destabiliza puterea omului alb, burghez și heterosexual. Ideea tradițională a școlii de studiu universal (în cazul meu, al teatrului) a fost brusc înlocuită de tot felul de polemici, proteste, discuții sociale pe subiectele fierbinți: rasism, sexism, transgender, mediu.

Eu, ca profesor, nu mi-am mai găsit locul.

Am decis să mă retrag în mod amical, deși aveam un contract pe viață. Dar nu mai aveam bucuria sa fiu în clasă. Nu am regretat. Am evitat astfel un climat general de intoleranță și cenzură care se răspândise în universitățile țării. Știu profesori care au fost excluși din cauza unei simple glume, sau a unui email prost înțeles, sau, mai grav, pentru că au o gândire "incorectă" și refuză să se conformeze noii ideologii.

Ne aflăm în plin univers orwelian.

E opusul atmosferei de deschidere a spiritului și a libertății individuale pe care am trăit-o când am ajuns prima dată la New York.

Citați la un moment dat A șaptea pecete, filmul lui Ingmar Bergman și aduceți în discuție felul în care omul e schimbat de experiența morții iminente. E o temă clasică, revelația propriei finitudini, o vedem în Moartea lui Ivan Ilici, în Regele moare. Cum ieșim din pandemie, care, este o astfel de experiență, atât că nu rămâne doar individuală, ci e într-o bună măsură și colectivă? Ieșim mai buni, mai răi sau, de fapt, suntem la fel?

Aș dori să găsesc în mine resursele să mențin intactă abilitatea de a spune da binelui, să afirm binele cu toată prezența mea. Am cedat prea des negativității, am întors prea mult spatele binelui și dacă nici pandemia nu mă trezește, nu îmi rămâne decât să sufăr morți succesive fiind încă în viață. Ce înseamnă să mă trezesc la viață?

“A șaptea pecete” vorbește despre experiența morții iminente ca să ne amintească să trăim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima.

Închei cu acest citat din carte: "Astăzi, când virusul se propagă cu rapiditate și numărul morților crește vertiginos, simțim cu toții o zguduire profundă a conștiinței. În filmul lui Bergman, Cavalerul, confruntat cu perspectiva sfârșitului, găsește o stratagemă pentru a câștiga timp. Jocul de șah cu care confruntă moartea îi va permite să rămână în viată atât cât e în stare să reziste în fata marelui Adversar. Face asta nu pentru că îi este frică să dispară, ci din teama că a trăit inutil. Își dă seama că a rătăcit prin viață fără sens, că a vorbit mult și degeaba. Vede acest adevăr fără̆ amărăciune, fără să se autoflageleze sau să­i judece pe alții, ci acceptându-l.

Acum, când moartea a venit să-l ia, își dorește să facă măcar o faptă bună care să însemne ceva. Îmi văd prin el propria mea indiferență pe care uneori o simt față de semeni, de câte ori mă izolez ermetic, trăind egoist în visurile și fanteziile mele".