Cum se pierd și cum se câștigă alegerile

Nu zic că ar trebui generalizat mersul pe jos al demnitarilor și nici că ar trebui să se pozeze ei cu toată lumea non-stop, dar întreb: a pus vreunul piciorul jos din limuzină, altfel decât după ce aceasta a oprit în curtea instituției?
Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

S-a încetățenit o idee, aceea că guvernarea erodează încrederea electoratului în partidul aflat la putere și că este normal ca, atunci când guvernezi, să pierzi voturi.

Există chiar percepția că, pe fondul carențelor guvernării cuiva, se va ridica negreșit altcineva, gata să convingă electoratul că doar el este pregătit să înlăture acele carențe.

Un sâmbure de adevăr poate exista în toate acestea dar, ca regulă generală, cei care au preluat puterea se erodează singuri doar prin felul cum o exercită.

Odată ajunși la butoane, li se dezlănțuie din senin orgoliile latente, nestăpânita aroganță, infatuarea, vanitatea, ifosele, sfidarea, tot ce poate stârni dezgustul omului obișnuit, cel care știe că el se înfățișează modest și smerit la vreun ghișeu, atunci când își cere un drept al său.

„Altă întrebare”

Nimic nu ilustrează mai bine cele afirmate decât acel faimos „altă întrebare”, țâșnit din gâtlejul unui pesedist ca să sfideze presa și, prin presă, întreaga opinie publică.

Căci acel „altă întrebare” se traducea cam așa: „ Știi tu cine sunt eu?  Eu sunt Iordache, băi, sunt deputatul și ministrul, sunt marele Iordache, tu cine ești, nimenea, de-mi pui mie întrebări? Ai?”.

La bădărănia asta, PSD putea scăpa cu fața curată dacă-l destituia demonstrativ pe Iordache din toate funcțiile sale și dacă-l punea brusc cu botul pe labe, ca să se dezvețe de apucăturile sale mitocănești și să le fie altora exemplu negativ despre ce poți păți, dacă nu-ți cunoști lungul nasului.

Ajungea să spună: „ăsta n-are ce căuta în partidul nostru, care vrem să fie curat ca lacrima”. Dar n-a făcut-o.

Și este clar de ce. Liderii PSD au obligații între ei, sunt legați unii de alții cu cordoane ombilicale imposibil de descâlcit.

Nimeni nu  știe ce obligații are PSD față de Iordache, dar rezultă după postul călduț unde a fost amplasat pe viață, cu îndemnizație de vis și pensie specială de la Parlament, vorba ceea: trai, neneacă, pe banii babachii – adică ai statului, adică ai românilor.

Episodul Orban fără mască

La fel de bine ilustrează cele afirmate mai devreme și cunoscuta fotografie cu câteva căpetenii PNL, sfidând regulile antiCOVID și așezate în biroul premierului la o cafea, o țigară, o șuetă. 

Știți cum se traduce asta? Cam așa: „Măi, prostovanilor, regulile sunt valabile pentru voi, atunci când vă prindem și vă amendăm de vă merg fulgii! Pe noi nu ne prinde nimeni, că n-avem reguli. Nu v-ați prins că-i mișto?”.

Amenda pe care și-a aplicat-o singur domnul Orban a fost evident prea puțin. În mulțime, a provocat zâmbete. Dacă a făcut-o de oaie, trebuia să se retragă elegant. Partidul ar fi câștigat puncte electorale, în loc să le piardă.

Ce efect percutant ar fi avut atunci în public domnul Iohannis, să-l fi chemat pe premierul Orban la Cotroceni și, după o scurtă discuție, acesta să-și fi prezentat demisia!

Dar nici președintele n-a vrut să-și bată capul căutând alt premier, nici domnului Orban nu i-a păsat de imaginea partidului.  S-a gândit doar la el personal, la orgoliile sale, la vanitatea, la infatuarea sa. Și a plătit partidul.

Lecţia AUR

Creditul electoratului se pierde foarte ușor și se câștigă foarte greu. Nu mai departe decât luni delegații noului partid AUR, intrat în Parlament, s-au deplasat pe jos până la Palatul Cotroceni. Nu că n-ar avea mașini, dar așa ceva dă foarte bine la electorat și uneori la opinia publică.

Mă îndoiesc că, dacă ar ajunge la putere, liderii AUR ar renunța la limuzine. Dar, cum spuneam, în faza actuală, așa ceva „dă bine”. Ba este chiar un gest european. Acum vreo trei ani presa informa că premierul Țărilor  de Jos, Mark Rutte, își făcuse obicei să meargă la serviciu cu bicicleta.

Toată Europa a privit atunci în presă o fotografie cu premierul Mark Rutte, parcându-și bicicleta la intrarea în Palatul Regal, după ce fusese chemat de regină în vederea unei audiențe. 

Fără mașină, fără șofer, fără benzină, direct la regină.

Se întreabă unii cum de au obținut voturi atât de rapid liderii AUR, în timp ce restul n-au reușit să câștige inimile vechilor lor bazine electorale, colindate cu limuzinele.

Simplu. Comunicarea liderilor AUR cu electoratul lor a fost de înaltă clasă; liderii și activiștii își făceau o plăcere din a se imortaliza în selfie-uri alături de simpatizantii de ocazie sau de simpli privitori – simpatizanți in spe. Era altceva decât ceea ce făceau toți ceilalți.

Internetul a fost inundat în campanie cu mesajele AUR și se pare că n-a fost postare la care mesagerii să nu fi primit răspuns. A făcut așa ceva PNL? A făcut USR-PLUS? Au făcut alții, cu veche experiență în politică?

Bicicleta şi limuzina

Nu zic că ar trebui generalizat mersul pe jos al demnitarilor și nici că ar trebui să se pozeze ei cu toată lumea non-stop, dar întreb: a pus vreunul piciorul jos din limuzină, altfel decât după ce aceasta a oprit în curtea instituției?

Se vorbește mult de „bicicletizarea” Capitalei. Dar a venit vreodată Gabriela Firea pe bicicletă la serviciu? A venit Bădulescu sau vreun altul? S-au plimbat cumva pe jos Orban sau Ciolacu? A fost văzut Dan Barna pe bicicletă prin oraș? S-au deplasat cumva cu trotineta Ponta sau Tăriceanu, atât de dornici să intre în Parlament, măcar la limita limitelor?

Era să uit. Anul trecut, domnul Kelemen Hunor a fost fotografiat deplasându-se cu trotineta electrică la Biroul Electoral. Dar de atunci nu l-a mai imitat nimeni. Nici măcar el însuși.

Ce vreau să spun cu toate acestea? Că între cei de la vârful clasei politice și electoratul de la firul ierbii s-a căscat o prăpastie de proporții, că încercările de a estompa adâncirea prăpastiei sunt anemice, iar dorința celor aleși de a se apropia de alegător nici nu se observă.

Distanța de la alegător la Ciolacu a ajuns imensă, cea până la Orban e uriașă. Până la Barna sau Cioloș e astronomică și numai udemeriștii de prin zonele Harghita și Covasna n-au loc pentru distanțe prea mari și nu-i prea vezi contrându-se unii cu alții.

A propos de udemeriști, am rămas blocat auzind că, în timp ce câștigătorul Ciolacu are o singură variantă de premier, numai pe Rafila și pe nimeni altul, pretențiosul PNL nu vrea să audă decât de Cîțu, iar USR-PLUS a anunțat un fel de aut Cioloș aut nihil, micuțul UDMR se laudă că are 2-3 nume potrivite și le va oferi pe toate președintelui, la următoarea rundă de negocieri, ca să aibă de unde alege.

O muză ar fi gata să-mi sugereze că poate nu-s de refuzat propunerile UDMR, dacă nu i-ar fi și ei teamă că putem fi socotiți amândoi non-patrioți, poate non-români sau chiar vânduți lui Soroş, inamicul public numărul unu de la Budapesta, domiciliat în SUA.

Alegerea lui Iohannis e grea

În fine, faptele sunt consumate, alegerile încheiate și observ pentru prima oară că însuși domnul Iohannis are dificultăți în a nominaliza premierul, anunțând o a doua fază a consultărilor.

Crede dânsul că se răzgândește Barna? Crede că nu se mai cramponează Orban de post, după ce ne asigurase că nu este el omul care să se cramponeze? Nu-l mai vrea pe Cîțu, pe care se pare că nu-l voia de la început? Sau îl tatonează în funcțiune pe generalul Ciucă, eroul din Afganistan și luptătorul cu galoane grele pe umăr?

„De ce nu ne dă Ioahnnis un semn ce vrea?” Uitați-vă la popor!

Unii obiectează că n-ar fi tocmai indicat un militar în fruntea unui guvern civil. Nu-i contrazic, dar nici nu pot crede că Guvernul s-ar lăsa cârmuit mai rău de către un bun militar, cunoscător într-ale organizării și disciplinei, decât de un ilustru cercetător, cunoscător într-ale virusurilor și lucrului cu eprubeta.

Citește mai multe despre negocierile pentru formarea coaliției de guvernare


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!