Atunci când nu sancționează o eroare punctuală majoră, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple deja de mai multe ori, remanierea guvernamentală este o modalitate de eliberare a unor tensiuni acumulate sub capac în societate.
Echipa e împrospătată și figurile impopulare iau cu ele decontul, pentru ca partidele să beneficieze de un restart.
România ar fi acum în această a doua situație. Ca să nu fie debalansată coaliția, fiecare partid ar trebui să aleagă un Moțoc. Însă jocul politic din partide complică lucrurile.
Marcel Ciolacu tot invocă remanierea, mai direct, mai cu manta, pentru că are pe cine să arunce din barcă fără costuri. Nu pe cei catastrofali, desigur. Nu aud să se vorbească despre înlocuirea ministrului Spătaru, de exemplu, și, mai ales, a dlui Câciu de la Finanțe.
Principalul vizat este, de ceva vreme, ministrul Apărării Vasile Dâncu, o alegere stranie dintr-un bun început, având în vedere portofoliul de competențe al domniei sale.
Nu acesta ar fi motivul evacuării, ci faptul că dl Dâncu nu este sincron cu conducerea partidului, are un discurs separat, mai pe persoană fizică, de sociolog. În plus, unele incidente recente, potrivit presei, ar fi dus la pierderea susținerii dlui Iohannis.
Schimbarea dlui Dâncu nu ar strica echilibrele în partid și ar elibera poziția fie pentru un schimb de ministere, cum se vorbea mai demult, fie pentru un alt titular pesedist.
Dacă el va fi, conform speculațiilor, Mihai Tudose, care să demisoneze pentru asta din PE, ar fi destul de clar că nu se pune problema ruperii coaliției până la alegeri.
Pentru liberali, remanierea e însă foarte dificilă, de aceea o și amână, ba chiar o și resping, precum Alina Gorghiu, care susține că ar genera o instabilitate care i-ar folosi lui Putin, numai bun de sperietoare pentru orice nu convine.
Ministrul cel mai contestat, deci cel care ar asigura o reală eliberare de tensiune, este Virgil Popescu de la Energie.
Numele lui este asociat, în bună măsură pe drept, cu multe prostii nu doar din guvernarea Ciucă, ci de când a preluat acest portofoliu, pe vremea guvernului Orban.
Deci dl Popescu reprezintă o vulnerabilitate pentru guvern, zgândărită mereu de PSD, dar și pentru PNL, după cum recunosc și mulți liberali care l-ar dori plecat.
Doar că dl Popescu are susținere de la Klaus Iohannis și este unul dintre apropiații lui Nicolae Ciucă, care l-ar fi vrut prim-vicepreședinte PNL, însă nu a reușit să-l impună în fața lui Dan Motreanu.
Sunt voci care spun că grațiile președintelui sunt consecința suportului venit din păduri pentru dl Popescu.
Fapt este că domnia sa, unul dintre baronii liberali în formula caricaturală actuală a partidului, a reușit să își câștige spatele în zone esențiale și este foarte greu de urnit, chiar dacă reprezintă o țintă care costă mult electoral.
Pe cine să pună așadar liberalii pe butucul remanierii?
Se vorbește despre dl Cîmpeanu, care în schimb să primească șefia Senatului (de aceea luptă atât de aprig împotriva reamanierii dna Gorghiu, titulara interimară a funcției?).
Ar însemna să fie admis însă eșecul pe cât de real pe atât de grav al proiectului legilor educației, respinse în punctele esențiale de specialiștii în educație, elevi, părinți, profesori.
Tragedia PNL este că rupt între interesele, cel mai adesea personale, și toanele lui Klaus Iohannis, luptele dintre baroni de mucava, foame și panică, nu mai reacționează ca un partid rațional, nu mai face ceea ce impune logica politică și își aplică singur lovitură după lovitură.