La capătul unui an care putea sfârși cel mai rău a ieșit și câte ceva bine. Dacă însă miza noastră e să ținem acest bine la suprafață, miza politicienilor e să tulbure suprafața, să deturneze binele înspre puterea lor și, în cazul că iese iar prost, să părem cu toții la fel de complici.
În recentul volum de scrisori inedite schimbate între Constantin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, apare această idee a pervertirii esenței binelui, atunci când, pentru a-l obține, e folosit un mijloc al răului.
Iar binele obținut prin mijloace rele poate fi chiar mai cumplit, ne arată Ludmila Ulițkaia, în A fost doar ciumă, una dintre imaginile de forță ale unui regim politic totalitar care reușește să răstoarne cu susu-n jos chiar și binele și să-l dilueze într-un rău din care nimeni să nu mai poată ieși nepătat.
În cartea acesteia, e vorba despre cum regimul sovietic reușește să oprească o epidemie de ciumă, tocmai pentru că e dictatorial, adică poate oricând să-l smulgă pe omul suspect de ciumă din casa lui și să-l întemnițeze. Prin instrumentele abjecte ale răului – controlul panoptic al fiecărei vieți – a fost obținută evitarea epidemiei de ciumă.
La final, oamenii răsuflă ușurați că aceia smulși din patriile lor mici și izolați ar fi putut să aibă doar ciumă, nu vreo vină dintre cele imaginate de dictatură. Pentru că de la acele vini nu mai ai drum înapoi acasă. În dictaturi, rareori mai găsește cineva drumul înapoi, fără să fie smuls iar și iar, ca doctor Jivago sau, în istoria reală, ca Alexei Navalnîi.
Mai este însă aceasta binele? Poate fi bine ceva obținut prin rău sau, pur și simplu, prin orbire? Dacă tragi draperiile groase la ferestre și nu vezi mocirla de afară, e binele obținut casei tale suportabil?
„Cu patria mică, adică cu micile pasiuni ale fiecărei vieţi, cu hobby-urile fiecăruia dintre noi, cu interesele personale, se poate trăi atâta vreme cât în jur există un climat respirabil, nu unul care te sufocă, or, noi nu vom mai trăi într-o atmosferă respirabilă, dacă se petrece grozăvia să apară acel personaj cu structură psihopată la putere, s-a terminat cu toate patriile mici, vom fi prinşi cu toţii într-un malaxor al istoriei de tip coşmaresc.
Ne jucăm cu viitorul nostru şi al celor care vin după noi. Unii dintre noi avem o vârstă în care putem spune că ne-am încheiat socotelile cu viaţa, dar copiii mei, dar nepoţii mei, dar toţi cei care au vârsta care merită să le deschidă viaţa şi să le dea un viitor valabil, aceia ce fac?”, îmi spunea Gabriel Liiceanu, cu o zi înainte ca CCR să anuleze, pe buza prăpastiei, scrutinul prezidențial pentru care o uriașă mașinărie de propagandă și manipulare a fost pusă la lucru.
Aici e, iarăși, uriașa diferență între cele două Românii: România păpușarilor politici și a celor a căror bunăstare depinde de sărăcia, materială și culturală, a altora, pe de o parte și, pe de altă parte, România celor care construiesc curat, cu mâinile și cu mintea lor.
Problema este că, mai mereu, tot ce iese bine din mâinile și mințile celor care decid să nu tragă draperiile îi încurcă pe politicienii care își trag puterea din mlăștinire.
Ce a ieșit bine în 2024 a fost curajul lui Victor Rebengiuc de a ieși în piață și de a ne vorbi despre pericolul unor alegeri manipulate grosolan.
Ce a ieșit bine a fost decizia lui Andrei Pleșu, a Anei Blandiana de a nu renunța la țara posibilă, doar pentru că de 35 de ani o clasă politică rău-voitoare, toxică și de impostură trage înapoi.
Ce a ieșit bine au fost studenții care au ieșit în stradă, pentru că nu ar fi putut trăi în țara lui Călin Georgescu și a celor care au umplut subteranele puterii, așteptând revanșa.
Ce a ieșit bine a fost solidaritatea excepțională pe care Organizația Salvați Copiii a mobilizat-o pentru ca accesul la educație să fie unul real și pentru copiii vulnerabili. A ieșit bine spitalul construit de Dăruiește Viață. A ieșit bine târgul de carte Gaudeamus, unde mulți dintre vorbitori au ales să denunțe răul, fie el Rusia sau instrumentele Rusiei, printre care dezinformarea.
Aici apar față în față două chipuri ale societății noastre. Unul a fost făcut de instituții ale statului, celălalt a fost făcut de inițiative private. Asta înseamnă că ar trebui ca mult mai mulți oameni din România, indiferent de meseria lor, dar care nu sunt funcționari de stat, nu fac parte din administrația țării, din putere, să facă lucruri.
Gabriel Liiceanu, interviu Spotmedia.ro
Or, tocmai acest bine făcut de cei care, punându-și viețile personale în joc, au înțeles miza uriașă a unor alegeri manipulate din capul locului, de păpușarii de acasă și de cei care stau hulpavi la granițe, este insuportabil politicienilor care vor să rămână la putere.
Dar asta nu înseamnă decât că România celor care știu să construiască curat, cu mintea și cu mâinile, trebuie întărită. Nu sunt mai mulți nici rusofilii, nici imitatorii securiștilor, nici politicienii încumetriți.