Pentru ca Uniunea Europeană să reușească să intre, în sfârșit, în jocul cel mare al reconfigurării geopolitice a lumii, este esențial ca noi, europenii de rând (să nu vorbim acum de lideri și de fragmentatul establishment), să înțelegem acest joc.
Nu e simplu – pentru că ultraideologizarea comunicării evenimentelor concrete (Europa socială vs. Capitalismul ”cel rău”), manipularea relevanței acestor evenimente și personalizarea brutală a deciziilor geopolitice (pro/anti-Trump, deși e vorba de SUA aflate și ele la un punct de cotitură) ne împiedică să vedem, ca pe o radiografie, marile certitudini care pregătesc noua ordine mondială.
Prezentăm mai jos 7 certitudini a căror relativizare/”blurare” ne împiedică pe noi, europenii de rând (adică noi, cei care votăm), să înțelegem nu numai ce ni se întâmplă, ci și ce ne așteaptă în orizontul unui deceniu – lucruri pe care liderii noștri evită să ni le spună tranșant.
7 lucruri care ne vor defini în deceniile viitoare locul în lume și tipul de societate – adică viețile noastre personale:
1. Al III-lea război mondial a început, iar miza lui este reconfigurarea lumii după o pauză de 25 de ani de la încetarea Războiului Rece.
Suntem în plin război mondial, cu efecte economice și militare specifice (inclusiv amenințarea militară e o formă de război militar).
De această dată, războiul e ceva mai cald decât precedentul, iar speranța noastră poate fi aceea că războiul se va ”răci” odată cu limpezirea sferelor de influență.
Câteva evenimente care ne arată declanșarea acestui război, pe o situație pregătită – cum pregătită a fost și pentru WWI și WWII:
- anexarea Crimeii de către Rusia în 2014
- formarea de insule artificiale de către China, pentru a controla militar Marea Chinei de Sud
- mutarea unei centrale atomice plutitoare de către Rusia în Arctica
- colonizarea economică a Europei și SUA, precum și cucerirea economică a jumătate din Africa de către China.
- Construirea – cu mare migală – a dependentei economice a Occidentului de pământurile rare procesate de China.
- perfectarea alianței strategice Rusia-China-Iran – așa numitul ”triunghi revizionist” , al cărui scop declarat e demantelarea sistemului social occidental.
2. WW III începe cu SUA întorcându-se la ele însele, dat fiind că ele vor fi ”puterea occidentală”, aflată într-o ecuație strategică fundamental diferită de cea din timpul Războiului Rece.
Dat fiind că Războiul Rece s-a încheiat, şi că în cei 25 de ani marile puteri au avut timpul necesar reorganizării interne și stabilirii unei strategii pentru un război în viitor, SUA se reîntorc la situația de dinainte de WW II.
S-o recunoastem, SUA au avut grijă de Europa numai în timpul Războiului Rece, au avut mult de investit în securitatea de aici pentru a nu se trezi cu URSS până la Atlantic – iar acum, când China ”rade tot” și din punct de vedere economic, și tehnologic și militar, SUA se întorc la vechea poziționare față de Europa.
În WW I au intrat în război doar spre final, speriate că statele europene nu-și vor putea plăti datoriile de război dacă pierd, iar în WW II au intrat în război numai după atacul de la Pearl Harbour și numai după ce Germania le-a declarat război.
Noi, europenii de rând, trebuie să înțelegem că, după 80 de ani, apărarea Europei se reîntoarce la statutul de afaceri europene.
3. Lumea nu va fi poli-polară, ci tot bi-polară: numai SUA și China sunt destul de avansate în ecuația
putere economică – putere militară – putere tehnologică – vocație civilizațională, încât să fie altfel decât o confruntare unu la unu, eventual – ca în turnirurile medievale, fiecare cu scutierii săi.
SUA vor avea aliații/partenerii lor (atenție, nu întreținuţi, ci parteneri – iar UE e un astfel de aliat. Aşa cum aliați/parteneri sunt unele state din Orientul Mijlociu (v mai nou Arabia Saudită).
China va avea aliații și partenerii ei (cu Coreea de Nord alăturându-se Rusiei și Iranului)
Celelalte mari puteri economice apărute dincoace de Războiul Rece (India, Brazilia etc) – vor rămâne într-o neutralitate de echilibru.
E exact motivul pentru care SUA demantelează regimul din Iran.
E exact motivul pentru care marea miză a negocierilor SUA-Rusia-Ucraina este, de fapt, nu Ucraina, ci mutarea faliei dintre Occident și Asia ruso-chineză mai spre Est: de la Polonia-Ucraina- România – Turcia – Grecia, la noua falie Ucraina – Marea Neagra – Turcia – zona caspica – Asia centrală.
4. Relația SUA-UE a alunecat, în acest WW III, în zona de NEÎNCREDERE reciprocă cronică – legitimă de ambele părți:
SUA nu pot conta pe UE pentru că nu există o decizie unitară în UE, iar Rusia și China duc un veritabil război de dezbinare între cele 27 de state (toate cu drept de veto!), prin acorduri și investiții punctuale.
Putem veni cu (doar) câteva exemple pentru a configura contextul:
- China și Rusia fiind declarați ”adversari sistemici”, UE continuă să facă din China un partener comercial strategic, iar cu Rusia – după ruperea dependenței energetice de la invadarea Ucrainei încoace, e de aşteptat să se reia legăturile în comerțul energetic și cel al resurselor
- Germania a avut mereu o relație specială cu Rusia – Angela Merkel a făcut cu Rusia lui Putin conducta Nord Stream II în pline ”negocieri” în formatul Minsk pentru integritatea teritorială a Ucrainei; Franța, prin vocea lui Emmanuel Macron, vedea ”o Europă de la Vladivostok la Lisabona”.
- Liderii adevărați, mai ales ai marilor puteri, privesc lucrurile cu bătaie nu pe un ciclu electoral, ci pe decenii: SUA au discutat ieri cu Merkel, azi cu Macron și cu Merz – dar vor avea de discutat și cu o Germanie care ar putea fi, la un moment dat, condusă de AfD și de partidul lui Le Pen: în ce măsură SUA vor putea conta pe conglomeratul de 27 de state, unde orice Viktor Orban ar putea bloca sau susține decizii cruciale?
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu - 7 certitudini care să ne scoată pe noi, europenii, din dărâmătoarele iluzii pe Curs de Guvernare