România are încă păduri naturale, râuri nealterate, pajiști cu o biodiversitate remarcabilă și unele dintre cele mai importante populații de animale sălbatice din Europa. Dar faptul că avem o natură atât de bogată nu înseamnă că ea este și sănătoasă. Iar o parte a problemei este că nu știm suficient de bine cât de repede o pierdem.
Țara noastră nu dispune de un sistem continuu și transparent de monitorizare a biodiversității, avertizează Orieta Hulea, directorul general al WWF-România, parte a uneia dintre cele mai mari organizații internaționale de conservare a naturii.
Datele disponibile sunt însă îngrijorătoare: 83% dintre habitatele de apă dulce evaluate sunt într-o stare nefavorabilă de conservare, iar dintre speciile de interes comunitar, altele decât păsările, doar 39% sunt într-o stare favorabilă.
Pierderea biodiversității înseamnă dispariția unor animale sau plante, dar și soluri mai sărace, mai puțină apă, agricultură mai vulnerabilă la secetă și inundații și alimente care pot deveni mai scumpe. „Biodiversitatea este, de fapt, infrastructura vie care susține economia și bunăstarea noastră”, explică Orieta Hulea.
Există însă și vești bune. La Mahmudia, în Delta Dunării, 924 de hectare de zonă umedă au fost restaurate, iar păsările, peștii și turiștii au revenit. La Băile Tușnad, măsurile de prevenție au redus considerabil conflictele cu urșii. Iar la Brașov, schimbarea modului în care sunt cumpărate alimentele pentru școli a încurajat practici mai sustenabile.
Discuția noastră cu Orieta Hulea a pornit de la Raportul Planeta Vie 2026, publicat de WWF, care arată că, la nivel global, dimensiunea medie a populațiilor monitorizate de animale sălbatice a scăzut cu 73% între 1970 și 2022.
Am vrut însă să aflăm mai ales ce se întâmplă în România, ce riscăm să pierdem, cum ne afectează degradarea naturii și de ce soluțiile care au dat deja rezultate nu sunt aplicate pe scară mai largă.
Avem natură, dar nu știm suficient de bine în ce stare este
Raportul Planeta Vie, publicat o dată la doi ani de WWF, urmărește evoluția populațiilor de vertebrate: mamifere, păsări, pești, amfibieni și reptile.
Scăderea medie de 73% nu înseamnă că au dispărut 73% dintre animalele sălbatice ale planetei și nici că au dispărut 73% dintre specii. Indicele măsoară modificarea relativă a dimensiunii populațiilor monitorizate. Ediția din 2026 se bazează pe 35.803 de serii de date privind populațiile a 5.790 de specii.
Cifrele globale nu pot fi însă aplicate direct României. „Cunoaștem parțial și aici avem o deficiență. Chiar dacă se monitorizează, există date, nu există un sistem de monitorizare continuu și transparent al biodiversității în România”, spune directoarea WWF-România.
Există monitorizări realizate pentru raportările obligatorii către Uniunea Europeană, dar acestea acoperă anumite specii și habitate și nu oferă o imagine completă.
România are însă un patrimoniu natural important: Carpații, Dunărea, Delta Dunării, Marea Neagră, păduri naturale, pajiști și râuri care încă își păstrează caracteristicile naturale. Aici trăiesc urși, lupi, râși, zimbri, sturioni și numeroase specii de păsări.
Tocmai această bogăție poate crea impresia că lucrurile stau bine.
„Oamenii spun: «Dar avem natură!». Însă asta nu trebuie confundată cu o stare bună de conservare, pentru că putem să avem natură, dar în același timp să o pierdem. Și să o pierdem într-un ritm îngrijorător, pentru că există ecosisteme degradate sau care se degradează ca urmare a presiunilor antropice. Avem ecosisteme vulnerabile”, avertizează Hulea.
Datele prezentate de ea arată că aproximativ 46% dintre speciile de păsări evaluate sunt într-o stare favorabilă de conservare. Pentru alte 25%, starea nu este cunoscută.
În cazul celorlalte specii de interes comunitar, inclusiv plante și alte animale, doar 39% se află într-o stare favorabilă. Printre cele mai afectate se numără amfibienii, reptilele și peștii.
Râurile și zonele umede, printre cele mai vulnerabile
O situație deosebit de îngrijorătoare este cea a habitatelor de apă dulce. Potrivit datelor prezentate de Orieta Hulea, 83% dintre acestea sunt într-o stare nefavorabilă de conservare. Sunt tocmai ecosistemele de care depind atât biodiversitatea, cât și disponibilitatea apei, atenuarea inundațiilor și capacitatea de a face față secetei.
„Dacă ne uităm la un râu, el nu este afectat doar de ceea ce se întâmplă în albie, ci de ceea ce se întâmplă în întregul bazin: de agricultură, de poluare, de exploatare forestieră, captări de apă, baraje, îndiguiri, dezvoltarea infrastructurii. Toate astea sunt efecte cumulate care afectează râurile”, explică directoarea WWF.
La nivel global, Raportul Planeta Vie arată că populațiile monitorizate în ecosistemele de apă dulce au înregistrat cel mai accentuat declin, de 85%, față de 69% în ecosistemele terestre și 59% în cele marine.
Delta Dunării, una dintre cele mai bogate zone naturale ale României, este și una dintre cele mai fragile. Modificarea circulației apei, infrastructura construită fără a ține seama de ecosistem și turismul necontrolat pot afecta atât speciile sălbatice, cât și pescuitul și turismul de care depind comunitățile locale.
Nici pajiștile nu sunt ferite de pericole. Unele dintre cele mai diverse din Europa se află în România, dar sunt afectate atât de intensificarea agriculturii, cât și de abandonarea practicilor tradiționale care le-au menținut.
În cazul pădurilor, problema nu este doar câtă suprafață împădurită avem, ci și calitatea ei: prezența arborilor bătrâni, diversitatea speciilor și legăturile dintre habitate.
La munte, încălzirea climei împinge speciile adaptate temperaturilor scăzute spre altitudini tot mai mari. Numai că, la un moment dat, nu mai au unde să urce.
Iar în sudul și sud-estul României, seceta și aridizarea degradează solurile, reduc disponibilitatea apei și afectează atât habitatele naturale, cât și agricultura.
Ce pierdem noi, oamenii, odată cu natura
Dacă presiunile actuale continuă, România riscă să piardă atât populații de specii rare sau vulnerabile, cât și funcțiile pe care ecosistemele le îndeplinesc pentru oameni.
Pădurile și luncile ajută la filtrarea apei și la refacerea rezervelor subterane. Solurile fertile, polenizatorii și controlul natural al dăunătorilor susțin producția agricolă. Zonele umede pot reține o parte din apa în exces în perioadele ploioase și contribuie la menținerea apei în perioadele secetoase.
Când aceste mecanisme sunt afectate, consecințele nu rămân în natură. „Dacă ecosistemele naturale se degradează, aceasta înseamnă și pierderea polenizatorilor, degradarea solului, care au un impact asupra productivității agricole”, spune Orieta Hulea.
Iar efectele se pot vedea în prețurile alimentelor și în disponibilitatea lor, care devine mai puțin predictibilă.
Efectele nu se opresc la hrană. În orașe, arborii mari, spațiile verzi și solurile care permit infiltrarea apei contribuie la reducerea temperaturilor ridicate și a efectelor poluării.
Iar atunci când natura nu mai poate atenua suficient efectele fenomenelor extreme, cresc și cheltuielile publice și private. „Inundațiile, seceta, eroziunea solului, deteriorarea resurselor naturale, toate astea generează costuri publice și private, care sunt plătite prin despăgubiri, lucrări de urgență, poate infrastructură, și generează pierderi de venit și prețuri și mai mari”, explică directoarea WWF-România.
Natura se poate întoarce. Ce arată exemplele din România
Există însă și exemple care arată că degradarea naturii nu este ireversibilă.
- Mahmudia: natura revine, comunitatea câștigă
Unul dintre cele mai spectaculoase este cel de la Mahmudia, în Delta Dunării. Acolo, 924 de hectare din zona Carasuhat, îndiguite și desecate în trecut pentru agricultură, au fost readuse la starea de zonă umedă prin reconectarea la Dunăre.
S-a realizat o breșă în dig, apa a reintrat pe teren, iar natura a început să se refacă. „Imediat, în anul următor, au apărut păsările, vegetația specifică unei astfel de zone a început să se dezvolte. Am mai intervenit și noi cu plantări de specii caracteristice zonei respective, au apărut pești și, implicit, oamenii de acolo au început să vină să pescuiască, să aducă turiști”, povestește Orieta Hulea.
Au apărut activități turistice, pensiuni, produse locale și oportunități pentru locuitorii zonei. Păsările, inclusiv pelicanii, au atras și fotografi pasionați de natură.
Potrivit datelor WWF, monitorizarea din 2022 a identificat 77 de specii de păsări și peste 7.000 de exemplare pe suprafața restaurată.
„S-a transformat într-un rai. Și beneficiile s-au văzut, pentru că aici constă succesul unui proiect: să poți să generezi beneficii tangibile pentru comunitatea locală, pentru că atunci oamenii vor vedea că astfel de proiecte sunt benefice și le vor susține”, spune directoarea WWF.
- Băile Tușnad: prevenția reduce conflictele cu urșii
Un alt exemplu vine de la Băile Tușnad, unul dintre orașele în care prezența urșilor a provocat ani la rând probleme serioase.
WWF, autoritățile locale și o organizație din zonă au pus în aplicare un proiect bazat pe prevenție: pubele anti-urs, colectarea mai frecventă a deșeurilor, informarea locuitorilor, monitorizare și o echipă instruită să intervină.
Rezultatele prezentate de WWF sunt semnificative. Numărul pagubelor raportate a scăzut de la 41 în 2021 la zero începând cu 2023. Mesajele RO-Alert s-au redus de la peste 230 în 2021 la aproximativ opt în 2025. În 2024 și 2025 nu a fost extras niciun urs.
Orieta Hulea estimează că proiectul de la Băile Tușnad a costat câteva zeci de mii de euro, cel mult 50.000 de euro, pe parcursul mai multor ani.
Organizația discută acum și cu Primăria Zărnești despre posibilitatea aplicării unor măsuri asemănătoare.
- Brașov: cum pot banii publici să încurajeze o agricultură mai prietenoasă cu natura
Un al treilea exemplu vine de la Brașov și arată că protejarea naturii nu înseamnă doar refacerea unor habitate sau salvarea animalelor sălbatice. Contează și felul în care sunt cheltuiți banii publici.
Municipalitatea a schimbat criteriile de achiziție a alimentelor pentru școli. În loc să conteze în primul rând prețul cel mai mic, au fost introduse și criterii privind calitatea produselor, proveniența locală și lanțurile scurte de aprovizionare.
O asemenea abordare poate încuraja producătorii locali și practicile agricole mai sustenabile, reducând totodată distanțele pe care sunt transportate alimentele. Este un mod prin care autoritățile pot folosi achizițiile publice pentru a sprijini schimbări benefice atât pentru oameni, cât și pentru mediu.
Potrivit raportului WWF, peste 22.200 de copii au beneficiat de program în anul școlar 2021–2022, iar experiența de la Brașov a contribuit ulterior la modificarea documentației-standard pentru achizițiile publice la nivel național.
De ce soluțiile care funcționează rămân excepții
Întrebată de ce asemenea proiecte nu sunt aplicate mai des, Orieta Hulea spune că trecerea de la inițiativele locale la politicile naționale este dificilă. „Uneori este dificil să faci schimbarea în politicile publice, pentru că acolo sunt uneori alte interese și lucrurile, când ajung în Parlament, pot să ia o altă turnură”, explică directoarea WWF.
Un exemplu este gestionarea conflictelor dintre oameni și urși. Legea 190/2026 stabilește pentru anul 2026 un nivel de prevenție de 859 de urși care pot fi recoltați și un nivel de intervenție de 110 exemplare. Prevederile se aplică și în 2027.
Hulea critică faptul că statul a stabilit cote pentru recoltarea urșilor, dar nu a dezvoltat un sistem comparabil de finanțare a măsurilor de prevenție. „Nu avem încă o lege care să spună să se investească în aceste măsuri de prevenție și ele să fie susținute și financiar prin programe diferite”, afirmă directoarea WWF.
În cazul refacerii ecosistemelor, ea vede totuși o oportunitate în legislația europeană privind restaurarea naturii.
România trebuie să pregătească un plan național de restaurare, iar WWF și alte organizații au identificat deja zone degradate care ar putea fi refăcute. Problema rămâne finanțarea și capacitatea de a transforma proiectele-pilot în programe de amploare.
Biodiversitatea nu este un lux. Este o formă de prevenție
Raportul Planeta Vie arată cât de mare este dezechilibrul dintre banii investiți în activități care afectează natura și cei destinați protejării ei.
La nivel global, în 2023, aproximativ 7.300 de miliarde de dolari au finanțat activități dăunătoare naturii, în timp ce investițiile în protejarea și refacerea acesteia au fost de aproximativ 220 de miliarde de dolari.
În România, problema este și mai dificilă, consideră Orieta Hulea. „Întotdeauna bugetul Ministerului Mediului a fost foarte mic, iar din Fondul pentru mediu prea puțini bani s-au dus efectiv pentru conservarea biodiversității, aproape deloc. Deci finanțarea naturii în România este o mare problemă. Finanțarea ariilor protejate, de exemplu, este o mare problemă”, afirmă ea.
Directoarea WWF consideră că protejarea biodiversității ar trebui să devină un criteriu obligatoriu în toate investițiile publice importante, de la agricultură și transport până la energie. Asta ar însemna ca autoritățile să analizeze nu doar costurile imediate ale unui proiect, ci și efectele sale asupra naturii și cheltuielile pe care le-ar putea genera pe termen lung.
Dar cum poate fi protejată natura într-o perioadă în care statul încearcă să reducă cheltuielile, iar firmele și gospodăriile sunt deja afectate de costuri ridicate?
Răspunsul directoarei WWF este că trebuie să luăm în calcul și costurile pe care le vom suporta dacă nu facem nimic. „Dacă ne gândim că a reface și a proteja natura costă, trebuie să ne gândim și cât ne costă dacă o pierdem și atunci s-ar putea ca acel cost să fie mult mai mare: costul de a nu face să fie mult mai mare decât costul de a face ceva”, explică Orieta Hulea.
În opinia sa, protejarea naturii nu ar trebui privită ca o cheltuială la care statul poate renunța atunci când bugetul este sub presiune. „Se poate spune că suntem într-o perioadă de austeritate. Cheltuielile cresc, însă biodiversitatea nu este un lux, practic. Ea este o formă de prevenție, de fapt”, subliniază directoarea WWF-România.
Economiile făcute astăzi prin reducerea investițiilor în natură s-ar putea transforma în cheltuieli mult mai mari în anii următori.
Timpul pentru schimbări este însă scurt. Până în 2030, obiectivele europene privind biodiversitatea prevăd protejarea a cel puțin 30% din suprafața terestră și marină a Uniunii Europene, dintre care cel puțin o treime, echivalentul a 10% din total, să beneficieze de protecție strictă.
Directoarea WWF recunoaște că transformările necesare în agricultură, energie și finanțe sunt ample și că, în unele domenii, schimbările abia au început.
Mai avem, totuși, motive să fim optimiști? „Cred că trebuie să fim optimiști, pentru că asta este atitudinea cea mai bună și să încercăm fiecare să facem partea noastră: noi, la nivel de individ, la nivel de comunitate, la nivel de decidenți politici. Acolo lucrurile se întâmplă mai greu”, concluzionează Orieta Hulea.
