De ce a ajuns presa autohtonă atât de precară? La mijloc e ușurința compromisului sau mai degrabă presiunea politică intermediată de interesele patronatului?
Cum ajung jurnaliștii de la RTV să distrugă credibilitatea colegilor lor care suferă de depresii sau alte tulburări psihice?
Banii sunt cei care distrug această meserie sau caracterele deficitare ale celor care acceptă să se supună ordinelor unor patroni dirijați doar de interesele lor personale? Și care e soluția dincolo de transparentizarea banilor care ajung în media și a proprietarilor companiilor?
Alina Mungiu-Pippidi spunea recent, pe post de sugestie, că „presei noastre îi lipsesc o sută de ani de procese civile care au civilizat presa în Occident, ducând la falimente spectaculoase”. Există și ideea autoreglementării, care teoretic sună bine, dar practic e greu de crezut că poate fi aplicată în România.
La suprafață există două cauze majore care agravează situația alterată din mass-media: marea coaliție stânga-dreapta care a exclus tot mai mult criticile de la marile televiziuni de știri și războiul din Ucraina care pare să fi diminuat standardele Uniunii Europene și Statelor Unite în privința funcționării statului de drept în România.
Justiția și-a oprit demult motoarele, ministrul Cătălin Predoiu a montat politicile juridice ale țării în ecuații care par croite pentru clienții politici aflați în dificultate, iar libertatea de exprimare a presei a fost achiziționată de politicieni, cu bani de la stat.
Ciucă&Ciolacu și-au cumpărat liniștea prezentului și viitorul luminos. Partidele și-au făcut abonamente la televiziunile favorite, unde plătesc emisiuni în care mai ales liderii PSD și PNL apar confortabili pozând în oameni inteligenți, fără să fie deranjați de moderatori.
Potrivit unei investigații Recorder.ro, prețul plătit de partide „pentru ca presa să tacă și să se uite în altă parte se ridică la zeci de milioane de euro iar contractele in baza cărora se livrează aceste sume sunt ținute la secret și protejate cu clauze de confidențialitate”.
În Raportul anual al Departamentului de Stat, publicat la finele lunii martie, se amintește că, în primele șapte luni ale anului trecut, PSD și PNL au cheltuit împreună peste 10 milioane de euro în contracte cu anumite instituții media, în schimbul unor reportaje proguvernamentale, cu evitarea subiectele de interes public, care ar fi deranjat Guvernul.
În majoritatea cazurilor, emisiunile făcute pe bani politici nu au fost marcate ca publicitate, deși față de 2021 politicienii au dublat miza.
Rezultatul a fost aproape imediat: cu toate că legile justiției au fost croite mai rău decât în intențiile lui Liviu Dragnea, aproape nicio televiziune nu a vorbit despre acest subiect și nimeni nu a ieșit în stradă. Poate că cei care îl huiduiau în 2017 pe fostul lider social-democrat cunosc relele făcute de guvernarea Ciucă-Ciolacu, dar nu mai au nicio motivație să iasă în fața Guvernului cu pancarte.
Mulți alții nu au aflat însă nici de castrarea legilor justiției, nici de intrarea în hibernare a parchetelor. Câteva dintre marile televiziuni făceau de multă vreme jocuri politice pe bani grei sau la schimb cu alte facilități, pe care liderii partidelor erau dispuși să le dea în schimbul unor campanii mediatice.
Acum totul e legal, chiar dacă netransparent, iar cele două mari partide aflate la putere, PSD și PNL, au scăpat aproape total de critici în presa de mare audiență.
Acesta e doar unul dintre motivele pentru care în Indexul Global al Libertății Presei, publicat de organizația Reporteri fără Frontiere, România a căzut opt poziții în 2022 față de anul precedent.
Principalul reproș la adresa României, făcut de Reporters sans frontières, este și cel mai trist: mass-media au devenit instrument de propagandă, iar articolele și emisiunile reflectă mai degrabă interesele plătitorului decât pe cele ale consumatorului.
„Amestecul procurorilor în activitatea jurnalistică echivalează cu hărţuirea şi ridică îngrijorări serioase. Sistemul judiciar încearcă tot mai mult să determine media să îşi dezvăluie sursele. Numărul proceselor abuzive este în creştere, în timp ce deciziile instanţelor nu respectă întotdeauna standardele privind libertatea presei”.
Atacurile asupra reporterilor și jurnaliștilor au crescut alarmant în România, se dorește supravegherea electronică a jurnaliștilor, inclusiv de către serviciile de informații, aspect care este în analiza Curții Constituționale, radioul și televiziunea publice sunt subordonate politic, Consiliul Național al Audiovizualului a blocat nejustificat dezvăluirea proprietarilor trusturilor media, „legislaţia pentru protejarea libertăţii de expresie şi a presei nu este suficient pusă în aplicare”.
Sunt citate cazuri concrete, inclusiv cel al Emiliei Șercan, jurnalista specializată în devoalarea plagiatelor demnitarilor, care a fost amenințată cu moartea chiar de un polițist și al jurnalistului timișorean Dragoș Boța, pe care un personaj din lumea interlopă plănuia să-l asasineze.
Toate acestea au determinat Comisia Europeană să includă România într-o grupă ridicată de risc privind libertatea presei, alături de Ungaria și Bulgaria.
Bruxelles-ul menționează cazurile de hărțuire și violență împotriva jurnaliștilor, mai îngrijorătoare față de anul anterior. Raportul îi enumeră pe jurnaliștii de mediu, atacați în timp ce filmau un documentar despre defrișările ilegale, al căror echipament a fost distrus de atacatori, pe cele două jurnaliste atacate la Congresul PNL din toamna anului 2021, Mădălina Mihalache și Iulia Gârbacea, precum și încercările de intimidare exersate asupra Emiliei Șercan și asupra lui Alin Cristea.
Există și alte analize, cercetări și rapoarte care toate constată drama presei autohtone, cu efectele ei tăcute, dar care afectează atât de brutal mecanismele de vot. Peisajul e demoralizant, nu doar din cauza tabuurilor impuse de unele patronate, ci mai cu seamă din pricina autocenzurii pe care și-o impun destui jurnaliști pentru a-și putea păstra locul de muncă.
Sabina Fati