Stratificarea excesivă a unei societăți este patul germinativ al intoleranței, al naționalismului agresiv și în final al urii. E ceva necurat în ceea ce privește avântul AUR în doar doi ani de zile.
Naționalismul extremist nu a traversat societatea românească de ieri de azi. Pornind de la lipsa de toleranță față de minoritățile etnice, religioase, sexuale, s-a transformat cu ușurință în ură. Regimul legionar a făcut sute de mii de victime în rândul evreilor, dar și al romilor, crimele de atunci girate de autoritățile române, în frunte cu mareșalul Antonescu, fiind și astăzi sortite amneziei unei mari părți a populației. Copiii și adolescenții, în general, nu au auzit de ororile torționarilor împotriva semenilor lor. Școala ignoră cu voie de la stăpânire această parte a istoriei, ca și întreaga perioadă a comunismului.
Regimul comunist a fost impus cu tancul extremismului, bazat în primul rând pe ura de clasă. Activiștii de la vârful Partidului comunist au indus, prin manipulare și dezinformare, revărsarea urii asupra celor care nu făceau parte din marea masă, care nu aveau „origine sănătoasă.“ La fel ca și în cazul exterminării evreilor și romilor, crimele și suferințele din închisorile comuniste sunt și acestea trecute mai mult sau mai puțin sub tăcere.
De ani de zile, sondajele arată că jumătate dintre români cred că era mai bine pe vremea comunismului și că nu ar avea nici o ezitare să se întoarcă în acele decenii în care omul nu era decât un număr, un individ fără nume. Naționalismul lui Ceaușescu pătrunsese în mințile multor români, care se mândreau că RSR are cele mai frumoase și bogate păduri, dealuri, câmpii și altele asemenea. Nu era doar primitivismul necunoașterii, ci o laudă de sine întemeiată pe o formă de patriotism lozincard.
Episoade ale unui foileton al urii
După 1989, naționalismul extremist s-a manifestat în forme dintre cele mai perverse. „Nu ne vindem țara“ nu a fost doar un slogan, ci o exprimare a unui autohtonism violent, o detaliere a libertinismului exprimat încă din primele zile după căderea regimului comunist. Acest autohtonism a fost încurajat de Iliescu prin toate pârghiile puterii. Întreprinderile, în fapt toată industria, care erau în faliment au fost alimentate cu sume astronomice de la bugetul de stat doar pentru ca investitorii străini să fie descurajați în a investi în economie.
Confruntările sângeroase de la Târgu Mureș dintre români și etnicii maghiari din 15 martie 1990, puse la cale de fosta Securitate, au reprezentat prima manifestare extremistă de amploare după decembrie ’89. Organul de represiune al regimului totalitar avea nevoie de un astfel de conflict etnic pentru a reveni la masa îndestulată a puterii în văzul lumii. Schimbarea numelui în SRI nu a dus, desigur, și la schimbarea năravului. Foștii securiști au știut cel mai bine cum poate fi devalizată economia prin căpușarea întreprinderilor până la ultimul șurub. Și asta, prin afișarea unui patriotism de mucava, a unui naționalism de fațadă pentru cei care le serveau interesele.
Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost un episod de manipulare grosieră a justițiarilor huilei din Valea Jiului. Pe cine putea chema Iliescu să treacă prin bâte și bastoane manifestanții din Piața Universității decât pe cea mai oropsită categorie de muncitori, manevrată să se îmbarce în trenuri de securiști infiltrați? Cine poate crede că minerii s-au mobilizat din patriotism să curețe Bucureștiul de „golani“? Naționalismul revanșard este inoculat de regulă maselor sărace ca picătura chinezească și ajunge să le posede. Agresivitatea se naște acolo unde invidia nu mai este suficientă. Când nu există un dușman, atunci el este inventat.
O serie de conflicte interetnice între români și romi au marcat ultimii 30 de ani. Deși în sondaje românii se arată toleranți față de etnia romă, în realitate aceasta este discriminată mai ales pe piața muncii. De exemplu, dacă un român și un rom candidează pentru un post, aproape invariabil românul va câștiga postul respectiv. Episodul Hădăreni din 1993 este ilustrativ pentru revărsarea furiei sătenilor români împotriva romilor, în urma unei altercații în care un român a fost înjunghiat de un rom. Episodul s-a încheiat cu patru morți și incendierea a 14 case ale romilor.
Cea mai agresivă și îndelungată formă de exprimare a naționalismului extremist a fost întreținută de C.V. Tudor și de camarila lui de securiști. Partidul România Mare susținut de revista cu același nume a fost amvonul de unde tribunul revărsa dejecții împotriva evreilor, a romilor și mai ales a etnicilor maghiari. Cine nu-și amintește de predicția lui C.V. Tudor că „dacă PRM vine la putere, vor avea loc execuții publice pe stadioane“? Sigur că orice om cu mintea la cap nu putea crede o asemenea amenințare, dar au fost susținători ai tribunului care i-au dat crezare. De altfel, mulți peremiști au cerut la vremea respectivă sânge, iar C.V. Tudor le-a susținut aprinsă flacăra urii mai ales prin revistă, la televiziuni, dar și de la tribuna Parlamentului.
Stratificarea excesivă a unei societăți este patul germinativ al intoleranței, al naționalismului agresiv și în final al urii. În societățile în care clasa medie e majoritară, de regulă oamenii își văd de treabă. Nu e de ignorat însă creșterea unor partide extremiste în toată Europa, dar șansele ca acestea să ajungă la putere sunt, cu unele excepții, puține.
După doar doi ani de la înființare, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a câștigat în decembrie trecut aproape zece la sută din voturi. Discursul naționalist extremist a revenit în spațiul public parcă mai viguros decât acela declamat de corifeii PRM. Că această creștere a discursurilor naționaliste, revanșarde, anti-occidentale și anti-sistem este rezultatul unor frustrări acumulate de-a lungul anilor de adulatorii lui C.V. Tudor este o realitate. Însă titulatura partidului e un fals grosolan, în situația în care, cum e de bănuit, AUR pretinde că luptă pentru unirea Basarabiei cu România. Toate sondajele de opinie arată însă că doar un sfert din populația Republicii Moldova dorește unirea.
E ceva necurat în ceea ce privește avântul AUR în doar doi ani de existență discretă. Nu cred că această ascensiune ar fi fost posibilă fără „sprijin de specialitate“, ca și în cazul PRM.
