Singurătăți paralele în epoca super conectării

Georgeta Dendrino
coach si trainer
Georgeta Dendrino este vicepresedinte global al Professional Women's Network, membra a boardului Asociatiei pentru Valori in Educatie, director general si actionar al Interact Business Communication. Lider experimentat, cu istoric demonstrat al activitatii in industria de formare profesionala si coaching, a fost business coach pentru Cartier Women's Initiative Awards, avand experienta in dezvoltarea managementului executiv, imbunatatirea performantei, dezvoltarea carierei, consultanta in Resurse Umane si dezvoltare de stategii de afaceri. Este antreprenor si absolventa a Executive Master in Coaching and Consulting for Change la Insead, in Franta. Este pasionata de scris, dezvoltare personala si profesionala, mentorat, coaching pentru managementul executiv, educatie si leadership.

Am aflat de cineva care a murit în weekendul trecut. Locuia singur, nu l-a căutat nimeni în weekend.

Mi-am amintit de anunțurile despre moartea unei celebre persoane din lumea media, de acum câțiva ani. Nu mai răspunsese la telefon de mai multe zile. Nimeni nu s-a gândit însă să meargă la ușa ei, să sune.

În epoca super-conectării, a miilor de ‘prieteni’ virtuali, oamenii pleacă din viață nevăzuți. E ca și cum de atâta conectare am deveni invizibili pentru ceilalți.

Concentrarea prea mare pe ce e în social media, la TV, pe Netflix, parcă ne-a desensibilizat, ne-a făcut să ne centrăm pe tot și pe nimic în același timp.

Pentru că am crescut într-un cartier de case, am experimentat grija față de ceilalți. Mama și bunica spuneau: ‘Nu am văzut-o pe vecina azi, o fi bine? Mă duc să o strig.’ Ne strângeam seara la poartă, atât noi, copiii, cât și oamenii în vârstă, bunicii, care povesteau câte-n lună și în stele, iar noi ascultam fascinați.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Când unei vecine mai în vârstă i-a fost foarte rău, toți ne-am dus la ea, pe rând, să o vedem, să stăm de vorbă, să îi ducem câte ceva.

Mama încă merge să ducă prăjituri sau altceva, din ce gătește ea, câte unei vecine. Culmea e că ele se bucură, o iubesc pentru asta.

Într-o seară m-a sunat un vecin de-ai mamei mele să îmi spună că nu o văzuse prin curte în ziua aceea, că nu a răspuns la telefon și că e îngrijorat.

Poate veți spune că e comportament provincial, de cartier sau de la țară.
Că acum toți suntem ocupați, stresați, nu avem timp.

Nu mai avem timp să mergem să vedem ce mai face cineva, avem însă timp să stăm ore în șir în social media (nu am ceva cu platformele, și eu sunt acolo, poate prea mult), să alergăm după cumpărături, să dăm bine în fața șefilor sau mai știu eu ce.

Dezumanizarea pe care o percep de multe ori, nepăsarea se traduce prin singurătăți paralele, insule care nu au legături între ele, șine de tren care nu se ating.

Parcă a devenit mai ușor să regretăm că nu am vorbit cu cineva, atunci când nu mai există, decât să îi vorbim și să ne pese când suntem în același oraș.

Este paradoxal, totuși, pentru că toți oamenii au nevoie de comunicare permanentă cu ceilalți. Dar folosim surogate de comunicare, surogate de relații, de prietenie.

La o simplă căutare pe Google, cuvântul „singurătate”, în engleză, are 366.000.000 de rezultate. Am căutat: „opposite of loneliness”: are 14.700.000 de rezultate. Multe probleme, ceva mai puține soluții.

Opusul pentru singurătate ar putea fi conexiune. Însă acel tip de conexiune în care ne simțim văzuți, apreciați, ascultați. Altfel, cădem în capcana cuvintelor goale de conținut.

Pentru a crea conexiuni e necesar:

-Să identificăm persoanele cu care dorim să petrecem timp, acelea pentru care și noi contăm și care își fac timp pentru noi;

-Să facem și noi pași către acele persoane, să nu așteptăm mereu. Telefonul funcționează în ambele sensuri, ambele părți e bine să sune.

-Să sunăm când știm că unei cunoștințe îi e greu, tocmai atunci are mai multă nevoie de sprijin. Am un amic care trece printr-o perioadă foarte grea. Îmi povestea azi că un prieten al lui îl sună zilnic, în drum spre birou și înapoi acasă, că povestesc multe, de la filozofie la societate, de la pandemie la criptomonede, iar toate aceste discuții îl susțin enorm.

-Să mergem să ne vedem cu cei care contează; știu, e pandemie; știu, ne e frică. Dar nu punem pauză vieții, nu putem să o reluăm peste un an sau doi de unde am lăsat-o, e posibil să nu o mai găsim.

-Să inițiem întâlniri, să căutăm idei de activități pe care să le facem împreună, așa cum noi ne strângeam în cerc, pe stradă, în cartier. Văd un serial lejer pe Netflix - The Bold Type. Cele trei prietene și colege au obiceiul de a se retrage într-o garderobă și a-și povesti prin ce trec, a se susține. E un ritual al lor. Nu știu câți dintre noi avem ritualuri de acest gen. Acum trei ani am încercat un club de lectură cu colegi de-ai mei. Ne-am văzut de trei ori doar. Probabil că nu creăm astfel de obiceiuri cu șefa, nu știu. Însă cred că poate fi o idee de pretext de întâlniri.

-Să ne invităm la prânz, cină, ceai, cafea, ce are fiecare. Chiar dacă e pandemie, ne putem proteja totuși. Pandemia nu e prilej de sălbăticie.

Astfel de obiceiuri ne ajută mult în perioade grele.

Acum nu mai avem putere să ne ținem în echilibru, să inițiem ceva, să facem vreun efort. Este una din situațiile în care funcțiunea ‘pilot automat’ este utilă. În același timp, însă, o viață pe pilot automat nu e tocmai viață. Sper că nu e timpul pierdut și mai putem acționa.

Citeşte şi:


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!