În fața realității fruste care arată că performanța în educație înseamnă, cel mai adesea, investiția în meditații al căror rol nu este formarea intelectuală, ci o notă la examene care să garanteze un loc într-un liceu cotat ca fiind mai bun, ministrul Educației Daniel David le recomandă părinților să o lase mai ușor cu meditațiile.
Nu ministerul impune meditațiile, spune Daniel David, spălându-se de mâini de una dintre problemele de fond ale școlii românești.
Dacă ne referim strict la justețea acestei afirmații, ministrul Educației are și nu are dreptate, dar mai ales comite un viciu de perspectivă și se uită dintr-un unghi îngust, pornind de la răspuns și abia apoi formulând doar acea întrebare care să-i confirme răspunsul. Mai mult, și acolo unde are dreptate, reparația nu se mai poate face doar cu mâna părinților.
„Costurile au crescut, dar aici le transmit părinţilor acest lucru: nu mai exageraţi cu acest mecanism, că pur şi simplu ministerul nu impune aşa ceva, nu favorizează aşa ceva, dimpotrivă. Eu am spus că meditaţiile trebuie să reprezinte o excepţie, trebuie bine controlate şi sub aspect etic, cine cu cine face meditaţii şi sub aspectul fiscalizării dar, cum să spun, dacă părinţii nu înţeleg acest lucru uite că ajungem la astfel de situaţii. Așa că întrebarea nu ar trebui să mi-o adresați mie, ci părinților” - Daniel David, sursa: Edupedu
Ministrul David a preluat un portofoliu aflat într-o stare critică, o situația ingrată, pe care au constatat-o și alți ocupanți ai funcției, pentru că nu-ți permite să construiești din capul locului proiecte de performanță.
Mai întâi trebuie să accepți starea în care e sistemul de educație, să faci analiza lucidă a cauzelor și iei acele măsuri de teren, nepopuliste, fără pretenții de reformă istorică, prin care școala românească să fie reconectată cu formarea intelectuală, mai întâi, apoi, prin asta, prin cunoaștere și dezvoltare cognitivă, cu formarea socială.
Ce arată cercetarea națională a Organizației Salvați Copiii România: Meditațiile sunt menționate ca un cost asociat educației de 48% dintre părinți. Analizând pe niveluri de educație, observăm niveluri similare pentru gimnaziu și liceu (64%, respectiv 66%) și un nivel mult mai redus, dar totuși impresionant, în cazul elevilor din ciclul primar (19%).
Deși nu toți respondenții apelează la meditații pentru copiii lor, atunci când apar, meditațiile reprezintă al doilea cost ca nivel mediu, atingând pragul de 6.234 lei. După cum era de așteptat, cei mai mulți dintre respondenții care apelează la meditații pentru copiii lor fac acest pas în vederea pregătirii pentru examenele naționale (58%), următorul motiv fiind recuperarea materiei pe care copilul nu reușește să o parcurgă la clasă (36%) și îmbunătățirea performanțelor deja atinse de copil.
- Incidența meditațiilor este cea mai ridicată în București (60%), cu aproximativ 20 puncte procentuale mai ridicată decât alte orașe și mediul rural.
- Majoritatea copiilor fac meditații la matematică, limbi străine și limba română. Materii precum informatica, fizica, chimia sau biologia apar ca subiect de meditații majoritar la liceu, în celelalte cicluri de studii având o incidență marginală.
- Costul lunar al meditațiilor este de aproximativ 1.000 de lei, iar un copil face, de regulă, meditații la două materii.
- Costul meditațiilor este resimțit ca un efort semnificativ, care presupune amânarea unor cheltuieli necesare, de aproximativ 25% dintre respondenții ai căror copii le urmează.
- În funcție de venitul gospodăriei, observăm că incidența meditațiilor este mai scăzută (35pp vs. 48pp total eșantion), în cazul familiilor care câștigă sub 5.000 de lei net, se menține constantă în jurul valorii de 50pp în cazul familiilor care câștigă între 5.000 și 20.000 lei lunar și crește la o valoare de aproximativ 65% peste acest prag de venit.
Așadar, cum și de ce a apărut industria meditațiilor la scară largă?
De aici pornind, ministrul Educației ar trebui să construiască o strategie care să reîntoarcă profesorul la catedră, de la sufrageria personală în care predă unor grupe tot mai mari de copii, contra cost, cum să ia examenele cu note care să le dea un punctaj social cât mai bun.
- Meditațiile din sistemul românesc de învățământ sunt o plată informală a școlii care, prin lege, este gratuită. Nu este vorba, așadar, despre o pregătire intensivă sau despre cunoașterea unor domenii care nu sunt în programa școlară: din contra, meditațiile dublează și chiar înlocuiesc școala.
- Meditațiile sunt discriminatorii și creează un sistem de educație care devine temelia unei ierarhizări sociale ulterioare. Cei care își permit meditații pentru copiii lor o fac pentru a le asigura un dosar social cât mai bun și un traseu social etapizat: meditațiile te califică pentru un liceu bun, îți asigură un loc pe scara socio-economică, nu pe cea a cunoașterii.
- Părinții potenți financiar au transformat astfel dreptul copiilor lor la educație într-un privilegiu, astfel încât educația obținută prin plata meditațiilor să asigure un punctaj social, în termeni de clasă socială, ceea ce înseamnă, inevitabil, excluderea copiilor ai căror părinți nu sunt la fel de potenți financiar. Consecința pe termen lung, pe care o vedem astăzi, e că dreptul egal la educație de calitate a fost tot mai compromis.
- O altă consecință este degradarea cunoașterii și a scopului de formare intelectuală și apoi a celui de formare socială pe care trebuie să le aibă școala. Meditațiile pentru punctaj pe scara socială au făcut ca disciplinele care nu fac obiectul examenelor naționale să fie irelevante. Așa obținem generații de elevi cu note mari la examenele naționale, la limba și literatura română și matematică, incapabili să înțeleagă lumea în care trăiesc, despre care nu știu mai nimic istoric, geografic, științific, larg cultural și umanist.
Suntem în fața unui model de supraviețuire socială sălbatică, în care educația, din drept universal, este considerată o resursă limitată, astfel încât părinții intră în competiție pentru această resursă, punând pe masă banii.
Ministrul Daniel David se așază în unghiul din care îi privește doar pe părinți, cărora le aplică din capul locului prezumția de vinovăție.
Parțial, are dreptate: sunt părinți care au intrat într-un registru concurențial feroce și care, ultima modă, încearcă chiar doi meditatori la matematică, de pildă, pentru a obține o asigurare și mai mare că al lor copil va primi un loc într-un liceu clasat pe cele mai bune poziții.
Pe de altă parte, copiii ai căror părinți nu intră în această cursă, cei mai mulți din motive financiare, pentru că sunt puțini cei care înțeleg derapajele și nu-și transformă copiii în cetățeni de punctaj social, rareori primesc la școală suficiente informații și suficient antrenament pentru a obține un loc la un liceu „bun”, pentru că mediile de intrare sunt artificial umflate de industria meditațiilor – sunt licee pentru care o medie de 9,50 este insuficientă.
Prima responsabilitate a ministrului Educației e școala – cum se asigură că toți copiii, mai ales cei din medii socio-economice vulnerabile, au dreptul egal la educație de calitate?
Cum face ca materia pe care profesorii o predau în sufrageriile lor celor care plătesc să fie accesibilă și copiilor pentru care părinții nu plătesc un loc în sufragerie?
Cum evaluează profesorii și programa școlară, în așa fel încât aceasta să formele intelectual copiii, să le formeze gândirea critică și empatia, indispensabile mai apoi unui adult care are, astfel, pârghii pentru a înțelege manipularea, votul toxic și radicalismul politic, printre altele?
Sigur, există și responsabilitatea de a fi parte a schimbării acestui model de supraviețuire socială, care deservește nu doar societății, ci și copiilor, și celor pentru care banii părinților le asigură privilegii acolo unde ar trebui să fie drepturi egale, și celor pentru care buzunarele precare ale părinților nu reușesc să-i salte social și îi mențin într-o zonă marginală, pe care o deplângem în momentele electorale decisive și cam atât.