Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Cine nu poate sau nu vrea pleacă. Sau este dat afară.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii.
Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană.
De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sunt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală.
Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
Biserica și educația
În ceea ce privește realitatea din România, încrederea cea mai mare a românilor se revarsă în continuare, după trei decenii postcomuniste, asupra Bisericii și Armatei.
Credința mercantilă și trocul cu Dumnezeu se exprimă deseori în formele cele mai grotești, anume prin sfințirea unor străzi pe care asfaltul nu a apucat să se întărească, a automobilelor de lux achiziționate de afaceriști veroși sau de beizadelele acestora, a castelelor cu zeci de camere și turnulețe ale rromilor din clanurile mafiote, a rochiilor de mireasă cu diamante de sticlă ce urmează a fi îmbrăcate de viitoarele soții de bani gata. Mulți preoți sfințesc orice, sunt la dispoziția clientului.
Cei mai importanți piloni ai societății, educația și sistemul de sănătate, sunt mereu lăsați la marginea prăpastiei de către clasa politică. În același timp, atât educația, cât și sănătatea sunt politizate până la baza piramidei.
România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește încrederea elevilor în profesori.
Pe de altă parte, majoritatea profesorilor nu și-ar încuraja copiii să le urmeze meseria, iar o treime dintre părinți nu i-ar sfătui să devină cadre didactice.
Politizarea școlii, indiferența și/sau incompetența profesorilor, subfinanțarea sistemului, miile de școli care funcționează fără aviz de securitate la incendiu sau, cu precădere în spațiul rural, cu WC-ul în curte sunt doar câteva din informațiile și analizele recente.
Doar unul din șase români crede că sistemul de educație este adecvat nevoilor societății.
Universitățile, și nu doar cele particulare, scot pe bandă rulantă viitori șomeri sau lucrători în cu totul alte domenii decât în cele pentru care s-au pregătit.
Sistemul universitar nu este în nici un fel racordat la cerințele de pe piaţa muncii.
Cei mai mulți licențiați în diferite domenii – juridic, economic, financiar, în psihologie și psihiatrie – se angajează la multinaționale în meserii care nu au nicio legătură cu ceea ce scrie pe diploma lor de licență.
Poate cel mai concludent exemplu de licențiați fără speranța de a-și exercita meseria îl reprezintă psihologii.
Mulți români își ascund afecțiunile psihice de teama de a nu fi marginalizați sau socotiți nebuni de către colegii de serviciu, de prieteni sau chiar și de rudele apropiate.
O boală nerecunoscută nu există, acesta ar fi raționamentul, dacă îi putem spune astfel.
Neîncrederea în psihoterapie este dublată de costurile destul de mari pentru cei care ar avea nevoie de această metodă terapeutică.
Dacă în lumea civilizată vizita la psiholog este un lucru normal, în România foarte multe cabinete psihologice își trag obloanele. Abia când afecțiunea psihică se agravează, pacienții ajung la psihiatru, de cele mai multe ori la insistența familiei.
Racilele sistemului de sănătate
Mai ales în timpul pandemiei, multe racile ale sistemului sanitar, dintre cele neștiute sau nebăgate în seamă, au ieșit la iveală. Peste un sfert din medicii români lucrează acum în străinătate.
Spitalele nu sunt pregătite să facă față unor dezastre naturale, cum este și cel pe care îl trăim.
Sănătatea din statistici nu se potrivește cu realitatea. Subfinanțarea sistemului, dublată de aparatura performantă care zace în depozitele spitalelor din indiferența managerilor, ne îndreaptă de la o zi la alta spre colaps.
De 30 de ani s-a construit un singur spital, cel de la Mioveni-Argeș.
Conform unui sondaj IMAS realizat la începutul lunii februarie, înainte ca România să înregistreze primul bolnav infectat cu COVID-19, peste 60% dintre români nu aveau încredere în spitale, iar 30% aveau puțină sau foarte puțină încredere în medici.
Desigur că rata de încredere s-a schimbat în bine în plină pandemie, dar multe racile ale sistemului au rămas.
Nu se poate face de azi pe mâine ceea ce nu s-a făcut în ultimii 30 de ani.
Fără a-i scuza pe cei infectați care refuză să fie internați sau pe cei care cer să fie externați, deși se află într-o stare gravă, rămâne realitatea că mulți români se tem de spital ca de o sursă de agravare a sănătății.
Problema este mult mai complexă și nu poate fi epuizată aici.
Ordonanța 13 – amintiri pentru viitorul Justiției
Independența Justiției și lupta împotriva corupției au fost cerute, pe toate căile, de organismele europene încă de la aderarea României în 2007 la Uniunea Europeană, atunci fiind instituit și Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV).
Depolitizarea sistemului judiciar a făcut pași importanți în mandatele fostului președinte Traian Băsescu, prin promovarea unor procurori și judecători competenți.
În mandatele de procuror general și de procuror șef al DNA ale Laurei Codruța Kovesi, rapoartele MCV apreciau activitatea acestor instituții, sancționând în schimb amestecul politicului în Justiție.
Atunci au fost trimiși după gratii o bună parte din „peștii cei mari“ ai corupției.
Acum, conducătorii Justiției pare că se odihnesc, se relaxează înconjurați de dosare grele pe care s-a așezat pulberea timpului. Prescripțiile bat deja la ușile procurorilor și judecătorilor.
Potrivit ultimului raport MCV, din octombrie 2019, situația actuală din România reprezintă o involuție față de progresele înregistrate în anii precedenți.
Comisia consideră că România nu a pus în aplicare recomandările din noiembrie 2018, care erau în deplină concordanță cu pozițiile formulate de celelalte instituții ale UE, dar și de grupuri de experți precum Comisia de la Veneția.
Mecanismul de Cooperare și Verificare ar putea fi încheiat în momentul în care Justiția va fi pe deplin eliberată de sub intruziunea politicienilor și politrucilor.
Însă, de-ar fi să ne gîndim doar la odioasa Ordonanță 13, mai e mult pînă acolo.
Am ajuns la final. De fapt, la început. Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Cine nu poate sau nu vrea pleacă. Sau este dat afară. Integrarea nu are un termen limită, dar nici nu poate fi amânată sau sabotată la nesfârșit de o parte a clasei politice. „Vrem o țară ca afară“ e doar un slogan.
La fel, „Pașaport pentru Europa“. Ca să fim drepți, ne-ar trebui mai întâi un pașaport pentru România. Mulți, prea mulți dintre noi nu-l avem.
Așa stând lucrurile, România are de străbătut un drum lung de la aderarea la integrarea în Uniunea Europeană.
George Arun
