Adicția (dependența) poate fi văzută ca un comportament de adaptare a persoanei, în urma unei relații nesatisfăcătoare cu sine sau cu ceilalți.
Nu obiectul dependenței – alcool, drog, jocuri de noroc, cumpărături, mâncare sau altceva – ființă sau lucru – definește dependența, ci impactul pe care acest comportament îl are asupra persoanei sau asupra celor din cercul restrâns al acesteia.
Comportamentul adictiv este un mod de a căuta sistemul de siguranță, un mod de a evita trăirea emoțiilor copleșitoare – fie ele pozitive sau negative. Adesea se întâlnește la aceste persoane nevoia de evitare a rușinii, a fricii de abandon, de însingurare.
De asemenea, evitarea gândului că este neînțeles sau intoleranța pierderii sentimentului afilierii la un grup semnificativ. Acestea pot duce la pierderea sensului de a fi altfel decât în relația cu obiectul dependenței, alcoolul, de exemplu.
În căutarea senzației de autoliniștire în urma trăirii disconfortului pe care nu își permite să îl trăiască, persoana cu dependență a dezvoltat în timp compulsia la repetiție. Utilizarea comportamentului adictiv este acum cea mai rapidă metodă de autoliniștire, fiind cel mai la îndemâna persoanei.
A devenit un mecanism de funcționare, fără să fi știut cum altfel să poată ajunge la starea de bine, de siguranță, de autoacceptare sau cum să replice emoțiile și sentimentele, inconștiente acum, din perioada copilăriei mici.
Astfel, putem ajunge să spunem că obiectul adicției este un substitut pentru iubire. Iubire de sine în primul rând. Reprimarea, neacceptarea și nerecunoașterea propriilor emoții elimină șansa ca ele să poată duce prin exprimare la identificarea nevoilor personale, pe care emoțiile le semnalizează.
Rădăcina problemei e în familie
Acum, dacă privim persoana dependentă în sistemul familiei, probabil o vom găsi alături de persoana care, asemeni acesteia, cere prea mult, deseori nemulțuimtă de sine sau de celalată persoană.
Poate fi perfecționistă sau indisponibilă emoțional ori inaccesibilă relațional. Sau lipsa intimității emoționale și a accesului la propria persoană au fost învățate ca formă adaptativă de funcționare.
Cândva, de-a lungul etapelor de dezvoltare umană, au avut nevoie să se retragă din relații nesatisfăcătoare sau să adopte comportamentul viciat al unei persoane semnificative, pentru a continua viața psihică sau pentru a simți sentimentul de apartenență, de a fi alături cuiva semnificativ.
Persoanele cărora le este dificil să aibă relații umane apropiate, intime din punct de vedere al disponibilității emoționale, al împărtășirii propriilor trăiri unor persoane față de care simt încredere sunt persoane predispuse unei forme a dependenței.
Foarte important de știut este că privarea timpurie de prezența maternă sau o figură maternă simțită ca amenințătoare, critică ori inaccesibilă emoțional pare a avea ca efect cu repercusiuni pe viață scăderea producției de oxitocină.
Un neurohormon care permite trăirea atașamentelor sigure, de iubire, a relațiilor de loialitate și a sentimentului de afiliere. Acestea stimulează sistemul de autoliniștire, siguranță și calmare a stresului, de diminuare a cortizolului. Cortizolul în exces duce la afectarea centrului din creier responsabil cu procesarea emoțiilor și cu memoria.
Este important să știm că fiecare relație ulterioară a persoanei dependente poate avea rol reparator al sistemului de atașament inițial. Dar un adult responsabil, predictibil și atent joacă rol-cheie în dezvoltarea sănătoasă a substratului neurobiologic al răspunsului la stres al copilului, viitorul adult.
Ca un restart, persoana dependentă poate conștientiza de astăzi că nu are ca misiune să satisfacă nevoile celorlalți, ci a se lua de cele mai multe ori în considerare întâi pe sine. Poate renunța treptat la forma de adaptare potrivit căreia doar prin boală are dreptul să anunțe vreo nevoie de a sa sau că atunci poate fi auzit.
Poate învăța că merită și are dreptul să solicite și să ia ce are nevoie, să oprească solicitări sau acuze și să se bucure de viață. Este o persoană semnificativă prin ea însăși, nu prin ceea ce face. Datoria socială este la fel de importantă ca datoria față de sine, însă nu se va manifesta prea mult la cote înalte, când sinele este ignorat.
Cum putem ajuta o persoană dependentă
Familia este principalul sistem de suport al persoanei dependente. Pentru interacțiunea cu persoane dependente de alcool recomand a privi cu bunătate și acceptare necondiționată către această persoană. Către persoană. Diferit de comportament. Propriile sentimente și gânduri sunt deja o povară greu de dus pe umerii săi.
Totodată, vă puteți întreba: ”Cum am fost eu în relația cu această persoană? Cum am identificat și exprimat eu propriile emoții, nevoi, gânduri personale despre sine? Cum am putut fi eu în relația cu mine așa cum am așteptat să fie această persoană?
Am fost eu cu mine așa cum am exprimat nevoia să fie această persoană în relația cu mine? Ce pot face eu pentru a îmbogăți relația? Pentru a dezvolta intimitate, pentru a susține exprimarea creativă și cunoașterea acestei persoane, și nu intensitatea emoțiilor precum frica sau dezgustul?”
Adultul are bucuria de a alege să își cunoască și să modifice conștient modelul de funcționare, investind resurse personale în direcția dorită, cu perseverență și învățarea îngăduinței cu sine.
Psihoterapia este o metodă prin care putem susține persoana dependentă și membrii familiei acesteia să obțină treptat mai multe experiențe pozitive, pentru dezvoltarea unor noi căi funcționale de simțire și manifestare în relația cu sine și cu ceilalți.
În urma validării proiectului de lege (Proiect de Lege privind organizarea şi exercitarea profesiei de psihoterapeut în România), vom avea o lege a profesiei de psihoterapeut care va crea cadrul pentru dezvoltarea unor proiecte si politici de dezvoltare a serviciilor de educație pentru copii și psihoterapie pentru toate vârstele adaptate la nevoile specifice ale fiecărui individ.
Astfel vom putea susține împlinirea nevoilor emoționale și relaționale încă din copilărie, pentru dezvoltarea unor mecanismele relaționale constructive ca adult.
