Tragediile sunt periodice. În toate domeniile, oriunde în lume, nenorocirea găsește până la urmă fisura în acțiunea umană, în reglementare, în prudență și exigență. Diferența o face reacția după tragedie, aceea care astupă fisura.
Cine a urmărit seria ”Dezastre în aer” a văzut că uneori un umil șurub a dus la o catastrofă, dar niciodată acel șurub, procedura legata de el, de la fabricare, la folosire până la control, nu a mai fost la fel. Tragedia se poate întâmpla, repetarea ei este însă de neiertat.
În România, catastrofa Colectiv a fost consecința unei sume de erori, de sistem și individuale. A fost un șoc în care o societate amorțită părea că s-a trezit. A căzut un guvern, ar fi trebuit să înceapă un reset autentic.
Dar o nenorocire, îndrăznesc să spun, mai mare decât în noaptea aceea blestemată de final de octombrie, pentru că este la nivel de societate, o reprezintă faptul că la 5 ani după producerea ei niciun șurub nu a fost schimbat cu adevărat.
Autorizații ISU? Nici nu discut de cluburi, unde după repetate amânări ale intrării în legalitate e un mare haos, dar situația este dramatică în privința școlilor. ISMB anunța anul trecut că în 2018 71% dintre școlile și grădinițele de stat și 77% dintre cele private nu dețineau autorizație.
Ce s-a întâmplat între timp? Parlamentul a decis că ARACIP va autoriza și acredita unitățile de învățământ fără să le mai ceară autorizația de securitate la incendiu de la ISU.
Numărul paturilor pentru marii arși s-a dublat, dar cele 23 pe care le avem sunt în continuare mult sub necesarul unei țări în care accidentele din care rezultă acest tip de vătămare sunt destul de frecvente, inclusiv din cauza soluțiilor improvizate de încălzire ale unei populații sărace.
Infecțiile nosocomiale? Au dispărut prin neraportare și am revenit la situația în care există spitale care se declara cu ele la zero, ceea ce este practic imposibil.
Și iată-ne din nou într-o teribilă criză, de această dată parte a uneia mondiale, care a ajuns să ucidă zilnic în România un număr mai mare decât victimele Colectiv.
Nicio țară nu a fost pe deplin pregătită de la început, probabil cu excepția Germaniei. Dar puține au rămas la fel de nepregătite decât România, cu șuruburile ei defecte, după 8 luni în cea mai mare parte pierdute cu ochii în sondaje.
La Colectiv aveam de toate fără a avea nimic. În criza Covid nu avem mai nimic și ne lamentam că nu avem fără a face mai nimic.
Câte paturi ATI Covid avem? Nu știe nimeni nu exactitate. Nu se știa nici câte paturi ATI în total avem. INS spunea 4.600. Societatea de ATI a făcut un recensământ în primăvară și a ajuns la un total 2.600 și doar jumătate cu ventilatoare. Președintele Iohannis vorbeşte despre 3.065 de paturi cu 2.252 de ventilatoare în total, pentru toate patologiile, pentru toate traumatismele care nu stau pe loc.
Se pare că pentru Covid ar fi puțin peste 1.000 de paturi ATI, dar depinde pe cine întrebi. Fiecare are varianta lui.
Capacitatea de testare poate atinge în jur de 40 de mii de teste, arareori complet folosită, pentru că în continuare protocolul de testare din România nu îi include pe contacții asimptomatici.
Avem 169 de laboratoare dotate cu aparat RT-PCR cu o distribuție neuniformă. De bine de rău, în sfârșit nu mai există județ fără aparat RT- PCR, dar dacă în centrele universitare concentrația este mare, județele Buzău, Botoșani, Călărași, Gorj, Ialomița, Mehedinți, Sălaj, Satu-Mare, Vrancea nu au decât câte unul. Unde se testează puțin, rata de infectare e mică.
Unele dintre laboratoare au doar doi angajați, pregătirea de specialitate pentru acest tip de teste nu a fost organizată și standardizată, nimeni nu poate garanta pentru calitatea rezultatelor în multe laboratoare.
Acuratețea cifrelor este mereu sub semnul întrebării având în vedere repetatele erate ale Grupului de Comunicare Strategică și repetatele modificări ale metodei de calcul.
După fiecare tragedie, companiile aeriene ori schimbă până la ultimul șurub vinovat pentru că altfel își pierd și licența, și clienții. Statul nu are asemenea constrângeri. El poate fi presat doar prin presiunea publică. Dar ea durează cât durează și memoria colectivă.
Câteva luni, cât urlăm, acuzăm, ne dăm cu fundul de pământ, apoi vine vacanța, ieșim la o bere, mai o sărbătoare, altă enervare, altă întrebare și uităm.
Ne mai aducem aminte la câte o comemorare când vărsăm o lăcrima și uităm din nou. Iată că la 5 ani de la Colectiv, Piedone este din nou primar. Ales.
Cât timp șuruburile defecte sunt tot acolo, următoarea nenorocire, de această dată previzibilă, e doar o chestiune de timp.