Dacă Dumnezeu s-a răzbunat pe comuniști, pentru interzicerea pelerinajului, cum au ajuns tot securiștii să conducă România?- Interviu

Dacă Dumnezeu s-a răzbunat pe comuniști, pentru interzicerea pelerinajului, cum au ajuns tot securiștii să conducă România?- <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>

Dacă Dumnezeu a vrut să se răzbune pentru interzicerea pelerinajului din 1989, de ce ne-a scăpat doar de familia Ceaușescu și nu și de securiștii și nomenclaturiștii care nu numai că au scăpat de mânia cerească, dar au și rămas la butoanele puterii? E întrebarea teologului și filologului Ioan-Florin Florescu.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

E o întrebare la care părintele patriarh nu a răspuns, mulțumindu-se doar să crediteze atât paradigma unui Dumnezeu răzbunător, cât și pe aceea a demonizării nu a virusului, ci mai degrabă a restricțiilor care ne păzesc de el.

Felul în care Biserica Ortodoxă Română și-a definit rolul în societate, prin raport mai ales cu puterea politică, e în dezbatere de 30 de ani. De la preoții martiri în temnițele comuniste la simfonia dintre BOR și comunism. De la opacitatea în fața dosarelor preoților la intervenția pe teme care mai degrabă țin de Cezar, decât de Dumnezeu.

Sunt teme pe care le-am discutat deschis și ocolind tușele groase cu Eugen Ciurtin, istoric al religiilor, membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Bucureşti. A fost distins cu premiul de indianistică Hirayama al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris, în 2005.

Captură Video/Trinitas TV

Septembrie 1831: Pavel Kiseleff ordonă o procesiune cu moaștele Sf. Dimitrie cel Nou în câmpia Filaretului ca reacție la epidemia de holeră, la care participă toți bucureștenii rămași în oraș. Episod menționat în predica patriarhului B.O.R. din 27 octombrie 2020, care omite că la acea dată „epidemia era deja stinsă în Capitală“ (Paul Cernovodeanu, Gh. Brătescu, Biciul holerei pe pământ românesc, București, Editura Academiei Române, 2002, pp. 77 și 254).

Încep cu ce e mai zgomotos pe agendă, o declarație a patriarhului Daniel care a readus la suprafață, așa cum se întâmplă periodic în dezbaterile din ultimii 30 de ani, tema aceasta a relației dintre BOR și puterea politică. E o temă validă?

Cum ar putea să nu fie? E un străvechi subiect de conversație circumterestru. Dar în toate societățile care nu sunt nici teocrații, nici totalitarisme ale unor religii politice adânc antireligioase, negocierea dintre puterea politică și instituțiile religioase e continuă și fluctuantă, amplu normată și în același timp plină de neprevăzut.

Ce s-a întâmplat însă în ultimele zile pare un festival de suprainterpretări care ricoșează îngroșat între autorități politice, religioase și mediatice, în vasta operațiune de românizare a pandemiei planetare.

Virusul, în alte părți ale lumii, are un profil medical prioritar: la București are la răstimpuri alura unui pretext în plus, nu că altminteri am duce lipsă. Nu se suferă și nu se moare mai puțin, însă se și dezbat niscaiva unicate.

Vechi probleme de istorie religioasă locală altminteri neaprofundate public refluează energic în mijlocul actualității, cum e și interpretarea politică a moaștelor patronului și ocrotitorului creștin-ortodox al Bucureștilor, strămutate aici spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.      

Pentru a epuiza acest punct și pentru a corecta, acolo unde sunt, tușele groase. Patriarhul Daniel a spus clar că regimul comunist a căzut, pedepsit fiind (de enoriași, de divinitate?) pentru că nu  a permis pelerinajul din 1989. Nimic despre răul dictaturii comuniste. Care sunt interpretările acestei declarații? Îndeobște, prima lectură e aceea a unui ”șantaj” la adresa regimului politic, dacă nu acordă BOR locul cuvenit.

Inefabil plus cauzalități mecaniciste mono… Dar v-aș invita mai întâi, cu altă distribuție, spre sfârșitul lui septembrie 1831. Se va vedea ce nu prea s-a schimbat de atunci, cel puțin nu la nivelul unor așteptări.

În Bucureștii epidemiei de holeră de la 1831

Ordonă generalul Kiseleff a se face sfeștania mare în câmpul Filaretului, aducându-se Sfântul din Mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie se întinse un cort spațios, care fu înconjurat de toată armata rusească. Aduse mitropolitul pre Sfânt și-l așeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generălimea întregii oștiri, cu toți soldații, clerul, boierii și poporul, când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei s-au pus toți în genunchi; cei mai mulți au zis rugăciunile cu lacrimi în ochi. În urmă, sărutându-se de [către] toți Sfintele moaște, s-au întors în deal la Mitropolie, toți generalii și mitropolitul pe jos și, între rândurile batalioanelor, intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos, lăsară pe Sfântu în biserică și detașamentele plecară pe la locurile lor.

Dimitrie Papazoglu

Mă reîntorc, așadar, la marele istoric (inclusiv al Bucureștilor) Paul Cernovodeanu (1927-2006), care observa într-o carte de pionierat (Biciul holerei pe pământ românesc, București, Editura Academiei Române, 2002, în colaborare cu Gh. Brătescu) că această relatare a bătrânului Dimitrie Papazoglu suferă cronologic, căci la momentul procesiunii – ilustrat mai târziu de o frumoasă gravură – „epidemia era deja stinsă în Capitală“, o atestă rapoartele sanitare păstrate (o altă relatare are Grigore Lăcusteanu, viitorul colonel memorialist).

Mai spune bunul Papazoglu – și nu e pesemne tocmai idealul sanitar al epocii – că „poporul nu avea alți doctori decât pe sfinți și pe sfinte“, medici de familie ai tuturor familiilor mai sărace, sinaxar românesc pus prin procesiuni în mișcare, serviciu deambulant de Ambulanță care – totuși – măcar răspundea suferinzilor și necăjiților cu promptitudine. Simfonia bizantină pare, în această cadră ruso-română, să intoneze un Magnificat, însă se poate corobora cu un alt Cernovodeanu – Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale din trecutul României (până la 1800), în colaborare cu Paul Binder, București, Silex, 1993, aici p. 178 – de unde aflăm că autoritatea politică îi poruncea autorității religioase, în timpul unei epidemii de ciumă, la 21 martie 1796, „să pedepsească prin tăierea părului și a bărbii și luarea darului preoției acelor clerici «tăinuitori ai bolii ciumei», ce nu declarau autorităților cazurile ivite în rândul enoriașilor respectivi“ – zădărnicire a combaterii în toată regula, după cum informa consulul austriac la București.

Peisajul e complex, dar nu se înțelege cum nu s-au făcut unele progrese de percepție publică în contexte epidemiologice așijderea, de la 1796 încoace.

Cei care „nu cred în Covid“ – unii prezenți la pelerinaje, alții stimulând protestul unui Cristi Puiu, alții tocmai descoperindu-și cu stringențe libertatea de exprimare – sunt înrudiți direct cu „tăinuitorii“ de acum două secole. Alte măști, dar conspirațiile posedă tenacitate.

Să ajungem însă la interpretarea patriarhului, după care interzicerea pelerinajului de la 27 octombrie 1989 a (con)dus la căderea comunismului în România. Moaște disidente? Îmi pare rău, dar aceasta e o mini-teologie de folclor urban a bucureștenilor în ultimele luni ale lui 1989, nu e o invenție a patriarhului curent.

S-a mai spus asta, e memorie orală, e o pioasă cimilitură.

Ce e nou însă e transferul unei vechi speculații conspiraționist stradale la certitudine și autoritate, neomițând prezenta circumstanță electorală locală din timpul unei pandemii planetare în crescendo.

Mai întâi, generalizarea cultului și pelerinajului a fost adoptată de patriarhul Justinian Marina în 1955, an în care BOR, ca și restul românilor, ar cam fi avut la ce să obiecteze.

În al doilea rând, astfel de suprainterpretări rapsodice posibil îmbrățișate de mulți credincioși și din care Sf. Dimitrie reiese cam egoist au primit deja corectura teologică inevitabilă.

Preotul, teologul și filologul Ioan-Florin Florescu (cândva la Iași, de ani buni misionar în Scoția) a redactat o reacție la cald în care spune (dar ar trebui recitit integral).

„Să zicem însă că așa stau lucrurile, cum spune părintele patriarh, mai ales că el a fost martorul lor direct, și că Dumnezeu a „răsplătit” mutarea Sfântului Dimitrie cu căderea regimului comunist.

Dar cum „a răsplătit” prigonitorilor Sfântului Dimitrie, de vreme ce tot ei și, mai apoi, odraslele și pilele lor au ajuns să ne conducă iarăși?

Din regimul comunist au căzut doar Ceaușeștii și lozincile de partid, în timp ce toți activiștii, toți securiștii, toți informatorii, toți milițienii care l-au păzit pe Sfântul Dimitrie s-au întors la treabă cum știau ei cel mai bine. Dacă aceasta a fost răzbunarea lui Dumnezeu, înseamnă că e la fel de neputincioasă ca dreptatea tribunalelor militare incapabile să finalizeze chiar și după 30 de ani dosarele Revoluției din decembrie. 

Chiar patriarhul „obligat” să ascundă sfintele moaște a revenit în scaun după demisia de onoare. Și ce ironie involuntară, nu pot să nu observ, invocarea „obligației” de a te supune Cezarului tocmai în preajma sărbătorii unui mare mucenic care tot în fața Cezarului și-a apărat credința cu prețul vieții!

Dumnezeu se răzbună și cu mult umor, iată. […] Însă nu de (încă) o teologie a răzbunării aveam nevoie în aceste zile de ură și dezbinare, iar din toată predica sa, altfel frumoasă, mi-e teamă că tocmai acest exemplu nefericit va furniza muniție și fanaticilor, și adversarilor Bisericii“.

La fel, e bine de constatat că schimbul de amenități manierate dintre dl Cristian Tudor Popescu și dl Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei care tocmai și-a depășit recordurile de la referendumul Coaliției pentru Familie, a fost discutat și de episcopul Hușilor, Ignatie, în materialul titrat mai sibilinic „CTP și Ț“.

„[c]a să fiu sincer până la capăt, mi-ar fi plăcut ca şi domnul Vasile Bănescu să fi avut un discurs creștin apologetic inspirat“. Nu a fost cazul (iar celălalt jurnalist a fost admonestat cu… Balzac).  

În fine, mă mărginesc să constat și că Ioan Petru Culianu avusese, la cald, o cronologie similară pentru octombrie 1989, chit că implicând alte forțe. Într-un text publicat la New York în 6 ianuarie 1990, el ironiza Securitatea că nu l-a dat jos „pe Ceaușescu nu acum zece ani, când ar fi trebuit, dar măcar acum două-trei luni“…

Interpretarea teologico-istorică a suprimării unui pelerinaj în comunismul terminal românesc reamintește familia altor libertăți funeste de interpretare, inclusiv cele ale stihiilor din apocalipsurile populare din creștinismul răsăritean.

Nu au legionarizat pe loc legionarii cutremurul de pământ din noiembrie 1940? Au tras imediat concluzia că trebuia răzbunat Codreanu, și anume prin asasinarea lui Iorga, ceea ce au și făcut, deși interpretarea originară care le justificase crima e mai puțin notorie.

Și în fond, dacă-l mai recitește cineva pe Ion Ghica, ce să reținem în exact aceeași logică din faptul că un descendent direct al strămutării Sf. Dimitrie Basarabov la București e proto-comunistul Teodor Diamant, cel cu falansterul Scăienilor? Nu ar fi puțintel exagerat să vedem în asta un semn al vremurilor, chit că pe atunci creștinismul ortodox (și catolic european) era cu mult mai apropiat de valori ale „stângii“ decât ne mai lasă să pricepem diferiți feciori simbriași ai neoconservatorismelor și populismelor de azi?  

De ce, totuși, discuția despre BOR rămâne mereu în acest registru al relației cu puterea politică? Ce ar trebui să facă BOR, dacă ar trebui? Unde e tușa prea groasă? Mărturisesc că așteptarea mea e ca Biserica să deschidă dosarele preoților de la CNSAS.

Cei care au trecut, la sfârșitul secolului trecut, pe la Facultatea bucureșteană de Filosofie tind să aibă – cunosc pe unii, mă și prenumăr – așteptări exagerate… Cum de nu s-ar întâmpla asta? Dar cum ar putea să se întâmple? Ar fi ideal și e imposibil. Deocamdată, cel puțin. E însă problema dosarelor cinului clerical complet autonomă?

Mi se pare că ține de un mult mai amplu registru istoric al relațiilor cu puterea politică și cu puterea în  general. Să recapitulăm cronologic indicativ marile probleme de ancraj istoric ale B.O.R.: sclavia rromilor, antisemitismul, colaboraționismul oficial cu câteva dictaturi la rând, și nu episodic, ci timp de 61 de ani, raporturile episodic flagrante cu alte ramuri ale creștinismului european, legionarismul inițial și neolegionarismele de după 1990, naționalismele asfixiante, cu mesianisme, esoterisme, protocronisme, dacisme și alte infantilisme – și nici nu sunt toate.

N-am înțeles niciodată cum acest instinct de purificare nu face parte din arsenalul imediat și consecvent al creștinilor ortodocși. Nu ar fi primii beneficiari?

Patriarhul Daniel a făcut această declarație, nemulțumit de restricțiile privind pelerinajul de la București, care a urmat celui de la Iași, de Sfânta Parascheva. A fost important ca aceste pelerinaje să aibă loc? Care e funcția pelerinajului? Ce înseamnă, iată, condiția de pelerin și de ce e important pentru pelerin să poată face acest drum?

E esențial pentru orice credincios (creștin ortodox sau catolic, dar și hindus sau buddhist) ca pelerinajele la moaște/relicve să aibă loc după calendarul și prescripțiile lor.

N-o să mă lansez în a livra biliografii, dar în istoria generală și comparată a religiilor a prezentei generații rolul pelerinajelor e decisiv studiat în totalitatea manifestărilor lui istorice și în acord cu regimurile religioase în care se manifestă de aproape trei milenii.

O istorie religioasă completă a teritoriilor locuite de români și cel puțin pentru o jumătate de mileniu (cum se întâmplă să le repet colegilor mei de la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei) lipsește.

De la începutul acestui secol numai au fost elaborate mai multe istorii religioase comparative ale Europei, timp în care noi nu știm exact cum stăm, nici istoria strict bisericească, nici variile sociologii, antropologii sau studii zise culturale neacoperind problema, și nici climatul religios al ultimelor secole nefiind în vreun fel monocrom sau portretizabil triumfalist.

Ca să revenim însă la pelerinajele în pandemie, să observăm că logici contrastate (și chiar și vocabularul lor) apar și prin vecini.

Amfilohie Radovic, mitropolitul creștin ortodox sârb din Muntenegru, a afirmat că „pelerinajele sunt vaccinul lui Dumnezeu“, dar a decedat zilele trecute din pricina coronavirusului. Nu umbli neprevenit la asemenea cauzalități istorice ale răzbunării, amenințărilor și afuriseniilor religioase. Funcționează în schimb o întreagă teologie recentă și decis rigoristă împotriva fumătorilor de tutun (de pildă), dar chestii capitale sunt lăsate de izbeliște.

Și de ce colectiv, nu individual? Pentru că, nu-i așa?, Biserica e deschisă în toate zilele, de ce să ne îmbulzim într-o sigură zi? Ce ratăm privind lucrurile așa?

Timpul sfințeniei e permanent, dar asta nu înseamnă că nu are un relief liturgic marcat.

Pelerinajul e tocmai ciclica reluare a unei dimensiuni colective a pietății, altminteri notabilă și în tot restul anului, de un sfert de mileniu de când moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov sunt adăpostite metropolitan. Sunt foarte multe izvoare istorice care o atestă, s-ar compune cu ușurință un florilegiu, aglomerat în timp de războaie, molime sau restriști mai private.  

E readusă în discuție comparația Biserica Ortodoxă/Biserica Catolică. Rădăcinile aceste comparații, făcute în dezavantajul BOR, vin tot din felul în care cele două Biserici s-au comportat în comunism: Biserica Catolică în Polonia, cea Ortodoxă în România. Întrebarea e dacă putem pune pe seama dogmei relația pe care fiecare și-a asumă cu Cezarul.  E simfonia bizantină responsabilă?

Bizanț după Bizanț? Contagiune dinainte de contagiune. Să mă explic.

Coerența macrosecvenței relicve-canonizare-pelerinaj-calendar ritualic-administrație religioasă e susținută de o teorie a contagiunii sacre: expunerea și atingerea moaștelor, simpla lor proximitate chiar, participă la un univers non-epidemic al contagiunii, sunt justificate și recomandate de suprainfuzarea – materialiter – cu sacru.

Moaștele certifică și exemplifică o altă materialitate a lumii, cu toate reprezentările ei șicanate de descoperirea medicală și practica igienică a contagiunii prin microbi și viruși. Două universuri lesne antagonizabile care își dispută atingerea benefică (sau beneficul absenței atingerii ca infectare).

Într-un sens tehnic mai subtil, și sacrul e infecțios: modelul de contagiune universală între inși și obiecte nu a fost inițial cel medical, dimpotrivă: a fost religios, iar imaginarul lui, răsturnat, a fost tatonat la începuturile igienismului profilactic. În tot acest timp, agentul îmbolnăvirii era pre-epidemiologic recunoscut: ca molimă, ca blestem, ca eșantion apocaliptic.

Și iată contrastul: puternica secularizare a reprezentărilor populare ale virusului vs. infima secularizare a reacțiilor la măsurile medicale din cursul pandemiei. Virusul pare ieșit de pe radarul religios în eventuala lui calitate de agent apocaliptic, în schimb, administrarea seculară a virusului e irizată religios.

O biserică obiectează astfel și într-atât la administrație cu cât ea însăși se recunoaște preponderent ca administrație.

Nu virusul e (de pildă) demonic (caracterul lui tradițional de pacoste e mai difuz), ci demonizate sunt restricțiile sanitare, simpla mască.

Înainte ca istoria medicinei să descopere și să practice o teorie a contagiunii, molimele au fost înțelese religios – unde și când s-a prăbușit întreaga teologie a molimei?

Nu e absolut deloc întâmplător că mișcările antivacciniste, de pildă, prelungesc acest caracter religios (oricum l-ar interpreta ele, și o fac bezmetic), dar este straniu (și e periculos) ca un discurs public instituțional să le dea apă la moară.

Coronavirusul ca molimă ar fi putut primi cu ușurință vechea interpretare apocaliptică: e un semn al dezechilibrului universal acest virus universal. În general, în varietatea creștinismelor de azi, astfel de teme cândva exclusiv apocaliptice au fost recuperate ca ecoteologie, ca preocupare doctrinară colectivă pentru îmbunătățirea raporturilor cu natura în ansamblul ei și cu alte animale decât cel uman, pentru că reflexul ecologic e constitutiv unui sistem religios.

Coronavirusul a declanșat în schimb o la fel de veche interpretare a autorității non-religioase: orice restricție (adică orice recunoaștere a prezentului: plină pandemie planetară) ar fi vitregie seculară care contestă religia.

E ciudat, și un contrast prea apăsat între autoritatea religioasă și cea a statului democratic e periculos, le vulnerabilizează pe amândouă. Dar și aici avem antecedente foarte românești. Acum sunt nume panteonizate de instituții, dar la timpul lor până și medicii vacciniști Cantacuzino și Babeș au însemnări fioroase unul despre celălalt…

Nici eu nu știu unde va duce pandemia. Dar, în atari condiții de discordii, am senzația irezonabilă că o să murim cu toții proști, săraci și cu zile.

Citește articolele zilei pe SpotMedia.ro:

Citeşte şi alte articole semnate de Magda Grădinaru