Cele mai mari pericole pentru copii la vremea pandemiei: ''Părinții să fie precum căprioarele''. Și câteva ipoteze clinice pentru negaționiști - Interviu

Cele mai mari pericole pentru copii la vremea pandemiei: ''Părinții să fie precum căprioarele''. Și câteva ipoteze clinice pentru negaționiști - <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>

Decizia de a menține școlile închise pe termen lung pune copiii în pericol să crească cu o stare de anxietate accentuată, să fie dependenți, ezitanți. Mulți dintre ei vor dezvolta ipohondrii, anxietate generalizată, tulburări obesesiv compulsive, atrage atenția psihoterapeutul Lucian Negoiță.

Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Lucian Negoiță a explicat cum anume trebuie să gestioneze părinții această etapă din viața copiilor lor: ”Cum trebuie să se comporte adultul? Ca o căprioară care intră prima pe pajiște, verifică ce pot fi primejdii și apoi lasă puii să iasă”.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Pentru Lucian Negoiță, izolarea stării de urgență a funcționat ca un elastic care l-a tras înapoi spre o altă izolare dramatică de acum 30 de ani, iar felul în care a depășit momentul poate fi un model de adaptare pentru fiecare dintre noi:

”Întrăm într-o nouă etapă de adaptare. Nu vor supraviețui indivizii cei mai puternici fizic, ci aceia care se vor adapta psihic mai repede provocărilor. Cuvântul anului 2020 ar trebui să fie adaptare”.

Când a început criza Covid, în martie, exista speranța că acesta va fi un timp al solidarității, al bunătății, al resetului. Eu nu văd în jur așa ceva. Dvs?

Nici pe departe. Probabil la început am avut așteptări mari pentru că speram să dureze puțin această pandemie. Iată că învățam să trăim cu virusul. Și mă refer la capacitatea noastră de adaptare.

Care este cea mai mare presiune exercitată asupra psihicului?

Trebuie diferențiat pe categorii de vârstă. De exemplu, 2/3 dintre angajații români, potrivit studiilor, sunt afectați emoțional de pandemie.

Pentru copii efectele distanțării sociale vor fi, îndrăznesc să spun, pe termen lung. Unii dintre ei nu au învățate suficiente abilități de relaționare și această izolare nu va face decât să le adâncească trăirile negative, nu vor mai ști să socializeze, le va fi teamă să se apropie de ceilalţi.

Mai ales cei care au parte de părinți și bunici hiperprotectivi: nu te apropia prea mult, nu-l atinge! Aceste îndemnuri se vor concretiza în multă inhibiție socială și comportamentală.

Adulții trebuie să aibă o stare emoțională echilibrată, să folosească față de copii un limbaj cât mai simplu, instrucțiuni scurte și clare, sigur, în funcție de vârsta copilului.

Care este atitudinea corectă a părintelui în această perioadă?

Ca în orice altă perioadă dificilă, recomand calmul părintelui care se transmite și creierului emoțional al copilului, liniștindu-l, securizandu-l. Pentru că nevoia primară a noastră, a tuturor este aceea de a ne simți în siguranță.

Deci adulții trebuie să aibă o stare emoțională echilibrată, să folosească față de copii un limbaj cât mai simplu, instrucțiuni scurte și clare, sigur, în funcție de vârsta copilului.

Într-un fel mă adresez unui copil de 3-5 ani, altfel vorbesc cu un puber și cu un adolescent. Părinții au tendința să îmbogățească excesiv limbajul când se adresează celor mici, tratându-i ca pe niște egali din punctul de vedere al inteligenței cognitive.

Cum ar trebui să procedăm din acest punct de vedere între riscurile sanitare obiective și pericolul de a genera acea inhibiție despre care vorbeați mai devreme?

Studiile arată că rata de infectare în școală a copiilor a fost redusă, mediile cele mai primejdioase fiind zonele de joacă.

E bine ca adultul să se asigure că mediul exterior casei e în regulă, cât de cât sigur, și apoi să îl lase pe copil să acționeze liber, fără a-i limita prea mult acțiunile către autonomie.

Altfel se va dezvolta o dependență, copilul se va uita mereu către părinte și îl va întreba dacă poate să acționeze.

Știți cum trebuie să se comporte adultul? Ca o căprioară care intră prima pe pajiște, verifica ce pot fi primejdii și apoi lasă puii să iasă.

Copiii au nevoie mai mult decât noi să socializeze, să comunice, să se conecteze emoțional. Pe termen lung a menține școlile închise le va provoca mari prejudicii.

Din punctul de vedere al interesului dezvoltării psihice a copilului, decizia de a tine școlile închise în multe zone este una corectă? Mă uit, de exemplu, spre Franța, spre Germania, care au lăsat școlile deschise.

Numai acolo unde numărul cazurilor e foarte mare, iar decizia trebuie să fie locală.

Copiii au nevoie mai mult decât noi să socializeze, să comunice, să se conecteze emoțional. Pe termen lung a menține școlile închise le va provoca mari prejudicii.

Pericolul e ca acești copii să crească cu o stare de anxietate accentuată, să fie dependenți, ezitanți. Mulți dintre ei vor dezvolta ipohondrii, anxietate generalizată, tulburări obesesiv compulsive.

Iar noi, adulții, trebuie să ne pregătim pentru depresii. Probabil intrăm într-o nouă etapă de adaptare. Nu vor supraviețui indivizii cei mai puternici fizic, ci aceia care se vor adapta psihic mai repede provocărilor.

Există inteligența cognitivă, dar și inteligența emoțională, a le folosi înseamnă capacitatea de a te adapta la un mediu în schimbare. Iar o atitudine activă presupune și o anumită disciplină în raport cu mediul nu tocmai sigur.

În starea de urgență scriați pe Facebook că izolarea impusă v-a aruncat psihic în timp, într-o altă izolare, de altă natură, cu mulți ani în urmă, când ați suferit un accident foarte grav în urma căruia ați rămas imobilizat multă vreme în pat și apoi în căruciorul cu rotile.

Și eu am fost surprins în primele zile ale carantinei totale să îmi observ stările de anxietate, valurile de depresie care veneau către mine după aproape 30 de ani.

Dar să nu uităm că pentru creierul emoțional nu există timp, totul se întâmplă la prezent. La izolarea impusă exact ca acum 30 de ani, creierul meu răspundea prin aceleași stări.

E o stategie pe care o recomand oamenilor care vin în cabinetul meu de psihoterapie: mă comport ca și cum aș trăi o perioadă normală.

Și cum ați depășit momentul?

Primul exercițiu a fost să conștientizez stările și faptul că le retrăiesc ca în urmă cu 30 de ani.

Apoi mi-am impus o autodisciplină, o rutină zilnică cu care mi-am păcălit creierul. E o stategie pe care o recomand oamenilor care vin în cabinetul meu de psihoterapie: mă comport ca și cum aș trăi o perioadă normală.

Aveam aceeași rutină zilnică: trezire, exerciții fizice, mă îmbracam ca și cum aș fi mers la cabinet, deci păstrarea unui ritm de viață cât mai apropiat de cel din zilele de libertate.

Se poate și singur sau a fost important ajutorul celor apropiați? Sunt și oameni singuri care trebuie să depășească criza…

Din păcate, da. Nu am fost singur nici în urmă cu 30 de ani, nici acum. Suntem ființe sociale, creierul nostru nu a fost programat să trăim singuri.

Și atunci, și acum, am rămas conectat cu prietenii mei. Din fericire, acum există mijloacele de comunicare online care acum 30 de ani nu existau, deci comunicam cu mult mai rar.

E drept că a devenit un dezavantaj această multitudine de stimuli care vin către noi: multiple căi de comunicare, multiple informații. Și de aici stresul decizional: cu cine, cât și cum comunic?

De multe ori ne surprindem cum suntem furați de social-media și nu mai suntem atenți la timpul care curge. Uităm ce ne-am propus pentru ziua aceea, uităm de cei care sunt fizic lângă noi.

Și, cum spunea profesorul Mircea Miclea, avem mulți ”friends” și puțini prieteni. Profunzimea relațiilor lasă mult de dorit.

Nu mai avem timp, răbdare, folosim o comunicare superficială, pierdem intimitatea emoțională cu celălalt, nu avem la dispoziție mijloacele non-verbale, comunicăm în scris pe whatsapp, cu emoticoane și pierdem din substanța și profunzimea relaționării.

Au apărut multe rupturi în familie în lunile acestea de pandemie. De ce?

Libertatea dinaintea pandemiei era presărată cu atitudini de evitare. Nu voiam să conștientizăm că lucrurile nu mai merg bine în cuplu, poate petreceam prea mult timp în spațiul profesional, găseam motive să ne evităm unul pe celălalt.

Odată cu pandemia am fost obligați să relaționăm mai mult, să petrecem mai mult timp unul cu celălalt și diferențele dintre noi au ieșit mai mult la iveală, neînțelegerile, conflictele au fost din ce în ce mai multe.

Perioada aceasta a fost, este ca o curățenie, nu e ceva extrem de negativ. Intervine un filtru, o selecție și în cele mai multe cazuri poate că e mai bine așa.

În care dintre cele două ”creiere”, emoțional sau cognitiv, apare rezistența la măsurile de protecție antiCovid?

Ca pshihoterapeut nu am cum să nu privesc către copilăria persoanelor care nu respectă aceste măsuri. Și sunt câteva ipoteze clinice după care mă ghidez.

Dacă în copilăria mică am avut părinți și bunici extrem de  autoritari, care au impus un mediu rigid – trebuie să faci asta, trebuie să respecți asta, nu ai voie să – dezvoltăm un soi de rezistență, ca niște partizani.

Cât suntem copii nu avem cum să ne opunem pentru că am fi pedepsiți. În schimb, în perioada adultă, regulile impuse de autorități activează, inconștient, mecanismele de rezistență, furia, frustrările din copilărie. De unde contestarea și nerespectarea măsurilor.

O altă ipoteză clinică ar fi mecanismul psihic de negare, de minimizare a pericolului pandemiei, tot ca o metodă de protecție psihică: nu vreau să recunosc, nu vreau să admit, eu sunt protejat! Dacă mai cred și în teorii conspiraționiste….

O altă ipoteză este modelul învățat. Dacă am avut părinți, bunici cu valori și principii pe care nu ni le-au impus într-o manieră rigidă, ci ni le-au propus într-o manieră colaborativă și au reușit să ne modeleze fără să ne stârnească sentimente de furie, atunci vom accepta și respecta și noi regulile din societate, inclusiv cele din aceste condiții extreme.

Credeți că psihologic am mai putea suporta fără mari tulburări individuale și colective încă o închidere, încă o sărbătoare mare, Crăciunul după Paște, în condiții de distanțare?

Mă bazez pe caracteristica creierului numită neuroplasticitate. Creierul se poate remodela, poate dezvolta noi conexiuni neuronale, pentru a răspunde la stimuli noi.

Faptul că am trecut deja prin Sărbătorile Pascale în condiții de carantină înseamnă că suntem mai pregătiți, creierul nostru știe cum se poate raporta într-o manieră funcțională la dificultățile pe care le va percepe.

La nivel emoțional nu vom fi prea satisfăcuți, dar după lunile de interdicții suntem mai pregătiți pentru acest Crăciun.

Reacția dură a autorităților, amenzile mari și generalizate  reprezintă  o soluție?

Sigur că o disciplină trebuie să existe, însă nimic în exces. E nevoie de constanță și perseverență din partea tuturor. Doar în parteneriat putem reuși.

Autoritățile trebuie să-și recunoască propriile erori de comunicare ca un părinte care își asumă unele greșeli inerente, nu suntem niciunii perfecți. Dar a da vina doar pe celălalt înseamnă lipsă de asumare.

Comunicarea autorităților a mers mult pe culpabilizarea oamenilor care nu respectă, care nu fac etc. Ca în cazul unor copii prea des certați?

Aveți dreptate! Nu ajută să dăm vina unii pe ceilalalti. E greșit să încerci să induci un sentiment de vinovăție în populație. Asta nu face decât să escaladeze spiritul de frondă, rebeliunea, se creează o falie ca în comunicarea de la un părinte la un copil nesupus, care a greșit.

Autoritățile trebuie să-și recunoască propriile erori de comunicare ca un părinte care își asumă unele greșeli inerente, nu suntem niciunii perfecți. Dar a da vina doar pe celălalt înseamnă lipsă de asumare.

Care credeți că ar putea fi o parte bună cu care să ieșim din această criză? Ce s-ar putea schimba în bine în noi pentru ca această experiență să nu fi trecut degeaba, doar cu suferință, pierderi și frustrare?

Cuvântul anului 2020 ar trebui să fie adaptare. Mulți dintre noi vom reuși să ne adaptăm, să avem atitudini proactive, vom învață mult din această perioadă.

Ca popor mi-aș dori  să dezvoltăm disciplina de a respecta regulile și de a ne respecta între noi.

Adaptarea presupune consecvență, perseverență a comportamentului, în raport cu noi înșine, dar și între noi.

Cuvântul ”disciplină” poate trezi amintirea neplăcută a profesorului de matematică, însă fără disciplină interioară nu vom reuși să integrăm funcțional această perioadă în viețile noastre.

Deci ideal ar fi să ieșim din această perioadă mai adaptabili și mai disciplinați?

Da. Creierul oricum ne ajută, dar trebui să-l ajutăm și noi. Și sunt importante atitudinile mentale, gândurile, după cum a subliniat prof. Miclea, ca un cognitivist desăvârșit ce este.

Cum ne raportăm la această perioadă? Dacă avem tendința să generalizăm, să blamăm, să etichetăm ”este groaznic, nu mai suport” sau dacă vom avea o atitudine mentală funcțională? Nu pozitivism. Nu îmi place nici sloganul ”totul va fi bine!”.

Aceea este o mare eroare de logică și o evitare a realității la nivel cognitiv.

Este o perioadă grea, suferim, dar asta nu înseamnă că totul s-a sfârșit că nu vom reuși să mergem mai departe, să supraviețuim. Omenirea a avut destule perioade grele. A trecut prin ciumă, prin alte pandemii, prin gripa spaniolă.

Ne vom adapta, iar obligatorii sunt regulile și disciplina. Cum zicea Ghandi? Să fim noi schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.   

Citește și alte interviuri realizate de jurnaliștii SpotMedia.ro


Jurnaliștii SpotMedia au obținut un „Exclusiv” pentru tine. Or s-o facă și mâine. Dă-ne un like, să te anunțăm. 👇 Mulțumim.