Un copil considerat „răsfățat” este, de fapt, unul care a ajuns să creadă că totul i se cuvine. Vrea lucrurile imediat, se supără când nu le primește și se așteaptă ca ceilalți să-i satisfacă dorințele, fără a oferi nimic în schimb. Mulți specialiști evită însă acest termen și preferă să vorbească despre comportamente de tip „îndreptățit”, pentru a nu pune o etichetă definitivă asupra copilului.
„Copiii «îndreptățiți» pot ajunge să creadă că sunt centrul universului și că regulile nu li se aplică. De obicei obțin ce vor și nu manifestă recunoștință”, explică specialistul în parenting Amy McCready, potrivit Yahoo News.
Totuși, avertizează experții, există o diferență clară între un copil care are o zi proastă și unul care manifestă constant astfel de comportamente. „Este important să facem distincția între o perioadă dificilă și un tipar de comportament repetitiv”, subliniază McCready.
Nu copiii „se strică”, ci comportamentele se învață
Expertul în parenting Traci Baxley spune că, în cele mai multe cazuri, problema nu pornește de la copil, ci de la adulți. „Rareori părinții își propun să crească un copil răsfățat, dar ajung să-l răsfețe din diverse motive”, explică ea.
„Părinții folosesc instrumentele pe care le-au învățat sau încearcă să compenseze lipsurile din propria copilărie. Sunt oameni, cu experiențe de viață și uneori cu traume, care se manifestă prin frică, hiperprotecție și o iubire bine intenționată, dar greșit direcționată.”, explică specialista.
Un lucru esențial de clarificat: răsfățul nu are legătură cu prea multă iubire. „Nu există o limită a iubirii pe care o poți oferi unui copil. Iubirea nu creează sentimentul de îndreptățire”, spune Aliza Pressman, cofondatoarea Mount Sinai Parenting Center.
Problema apare atunci când iubirea se traduce prin îndeplinirea tuturor dorințelor, fără limite. „Dacă îi faci totul copilului și nu-l înveți că există limite sau că unele lucruri se obțin prin efort, este mult mai probabil să devină îndreptățit”, avertizează McCready.
Auto-reflecția părinților, primul pas spre schimbare
Primul pas recomandat de specialiști este ca părinții să se uite sincer la propriile decizii. De ce cumpără prea mult? De ce spun „da” când ar vrea să spună „nu”? Ce emoții apar după aceste alegeri?
„Încercați să vedeți ce iese la suprafață și dacă puteți face legătura între trecut și practicile parentale actuale. Schimbările se fac în pași mici”, spune Baxley.
Procesul poate fi dificil și, uneori, dureros. „Este posibil să fie nevoie de sprijin profesional, multă răbdare și capacitatea de a fi blând cu tine însuți”, adaugă ea.
Autonomia se învață prin lucruri simple
Un copil nu devine autonom peste noapte. „Autonomia înseamnă să nu faci tu în locul copilului ceea ce poate face deja singur, să-l ajuți la lucrurile pe care aproape le poate face și să-l înveți, prin exemplu, ceea ce nu este încă pregătit să facă”, explică Pressman.
Gesturi simple, precum îmbrăcatul, încălțatul sau pregătirea unei gustări, sunt pași esențiali în acest proces.
Limitele sunt necesare, chiar dacă provoacă crize
Mulți părinți evită să spună „nu” pentru că este obositor sau greu din punct de vedere emoțional să gestioneze o criză de furie. Însă copiii au nevoie de limite clare și consecvente.
„Copiii vor testa aceste limite, mai ales dacă nu sunt obișnuiți cu ele”, spune Baxley. În momentele de criză, recomandarea nu este cedarea, ci recunoașterea emoției.
Formulări precum „Văd că ești dezamăgit că nu ai primit jucăria” sau „Știu că te supără că nu ai voie la petrecerea cu prietenii” arată empatie, dar mențin regula. „Asta transmite compasiune, fără a renunța la limite”, explică Baxley.
Responsabilitățile și renunțarea la recompense
Când copilul este obișnuit să i se facă totul, introducerea responsabilităților poate fi dificilă. Amy McCready recomandă așa-numitele rutine „după ce/dacă–atunci”.
„Dacă plimbi câinele, atunci poți merge la prietenul tău” sau „După ce te-ai spălat pe dinți și te-ai îmbrăcat în pijamale, atunci citim o poveste”. Important este ca la rubrica „atunci” să fie activități obișnuite, nu recompense.
În același timp, experții recomandă renunțarea la premiile pentru sarcini de bază. „În viața reală, nu primim recompense pentru lucrurile elementare. De aceea este important să cultivăm motivația pe termen lung și satisfacția efortului propriu”, spune McCready.
Eșecul face parte din creștere
Părinții au tendința de a interveni rapid și de a „salva” copilul din orice situație neplăcută. Specialiștii spun însă că este sănătos ca cei mici să experimenteze eșecul.
„Dacă nu a fost ales în echipa de fotbal sau și-a uitat tema, sprijiniți-l emoțional, dar nu interveniți pentru a schimba situația. Copiii trebuie să învețe ce înseamnă dezamăgirea și cum să meargă mai departe.”, explică Pressman.
Supărarea copilului nu înseamnă eșec parental
Este inevitabil ca un copil să fie, uneori, supărat pe părinte. „Rolul părintelui nu este să fie plăcut tot timpul”, spune Baxley. Important este ca valorile și limitele familiei să nu fie dictate de reacțiile de moment.
„Copiii testează puterea propriei voci, fiind prinși între dorința de independență și nevoia de iubire”, explică ea. Părinții sunt încurajați să asculte, dar să rămână consecvenți.
De la „eu” la „noi”
Implicarea în treburile casei sau în activități de voluntariat îi ajută pe copii să fie mai atenți la nevoile celorlalți. „Faptele bune creează obiceiuri care, în timp, devin comportamentele normale”, spune Baxley.
Psihologul educațional Michele Borba recomandă folosirea momentelor de zi cu zi pentru a cultiva empatia: „Hai să o întrebăm pe Alice ce ar vrea să facă” sau „Cum crezi că se simte tata?”.
Fără rușinare, fără etichete
În final, specialiștii avertizează că rușinarea nu ajută. „Evitați formulări precum «ești răsfățat pentru că…»”, spune Pressman. „Concentrați-vă pe comportament, nu pe copil. Mesajul trebuie să fie clar: unele lucruri pot fi îmbunătățite, dar copilul este iubit necondiționat.”