Putin a fost extraordinar de abil în a alimenta războiul cultural, adică politica de gen, woke-ismul, pe care mulți oameni din Europa îl resping și pe care elitele verzi și de stânga-liberale l-au ridicat la rang de test decisiv pentru apartenența la Europa. Acest lucru este, de asemenea, planificat la nivel central la Moscova și face parte dintr-o strategie cuprinzătoare de destabilizare a Europei.
Regimul lui Vladimir Putin colaborează în mod deschis și sub acoperire cu partidele de extremă dreapta din Europa de mulți ani, amintește istoricul Oliver Jens Schmitt, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Principalele idei:
- Putin a fost extraordinar de abil în a alimenta războiul cultural, adică politica de gen, woke-ismul, pe care mulți oameni din Europa îl resping și pe care elitele verzi și de stânga-liberale l-au ridicat la rang de test decisiv pentru apartenența la Europa.
- Drepturile minorităților sunt foarte importante pentru Europa, dar politicile de gen ale multor guverne de stânga i-au oferit, de asemenea, lui Putin muniție pentru propaganda sa, care prezintă Rusia ca pe un refugiu pentru familia creștină - ceea ce are prea puțin de-a face cu realitatea rusă.
- În timp ce strategia lui Putin a fost recunoscută în mod clar și abordată public în multe țări, mai ales în nordul continentului, în România acest lucru s-a întâmplat foarte târziu - în comparație cu Polonia, de exemplu, în România nu există o dezbatere amplă despre apărarea țării, atât din punct de vedere militar, cât și mental. Niciun partid nu atacă AUR sau grupul doamnei Șoșoacă drept o amenințare la adresa securității naționale, iar politica de securitate nu joacă niciun rol în campania electorală din România. Putin exploatează lipsa de educație politică a cetățenilor și are un joc ușor în România, dar și în țări precum Austria. El cooperează cu politicieni care înclină spre Rusia din corupție, naivitate sau afinitate ideologică.
- Deși mass-media din Austria relatează despre infiltrarea țării de către Rusia, peste 25% din populație votează pentru extrema dreaptă - acest lucru poate fi explicat printr-un nivel scăzut de educație și o mentalitate de iresponsabilitate față de stat.
- Există curente în România, inclusiv în mediul BOR, care sunt mai serioase intelectual decât, de exemplu, George Simion sau doamna Șoșoacă. De-a lungul mai multor ani, s-a dezvoltat un mediu care combină ultranaționalismul autarhist al epocii Ceaușescu cu ortodoxia neolegionară, iar această gândire s-a dezvoltat, uneori mai puternic, alteori mai slab, și în părți ale instituțiilor și ale presei, mai ales pe anumite canale de televiziune, care polemizează împotriva Occidentului și vor, în final, să desprindă România de NATO și UE.
Oliver Jens Schmitt (născut în Elveția) predă istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Editura Humanitas i-a publicat volumele „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea 'Căpitanului'“, „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie", "Biserică de stat sau Biserică în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române:1918-2023" și "Balcanii in secolul XX. O istorie postimerială"
Cum arată acest risc al ascensiunii extremei drepte în statele UE? Este vorba despre o ideologie unitară, de un Zeitgeist, care știm la ce a dus între cele două războaie mondiale, sau sunt mai degrabă fenomene politice locale?
Probabil singurul lucru pe care aceste partide îl au în comun este că, de obicei, nu au o bază ideologică solidă, iar relația lor cu mișcările și curentele fasciste istorice din țările lor este adesea fracturată.
Abordările intelectuale pot fi cel mai bine observate în Franța, care are o lungă tradiție de intelectualitate de extremă dreapta, care era deja evidentă înainte de Primul Război Mondial, de exemplu, în „affaire Dreyfuss”.
În Italia, pe de altă parte, Georgia Meloni încearcă să evite referințele ideologice prea clare la fascismul din perioada interbelică, dar tolerează neofasciștii din partidul său.
În Germania, există extremiști în AfD care trivializează național-socialismul, dar acest lucru dăunează masiv cooperării cu populiștii de dreapta italieni și francezi.
În cele din urmă, în România, AUR este, în cel mai bun caz, o caricatură intelectuală a Mișcării Legionare.
Toate aceste partide sunt înrădăcinate într-un humus național, cel puțin în ceea ce privește ideologia lor, sau mai degrabă: încercări timide de a crea o ideologie. Cu toate acestea, ca majoritatea fascismelor din perioada interbelică, ele au mai puțin nevoie de un program precis formulat decât de o eficacitate prin acțiunile lor la nivel național.
În ceea ce privește zeitgeistul, observăm că Verzii și liberalii de stânga, care s-au bucurat de hegemonie intelectuală în ultimele trei decenii, par să o piardă, deoarece mari părți ale societăților vest-europene nu mai acceptă rezultatele acestor politici, în special în Franța, dar și în Italia și Germania. În Europa de Nord, pe de altă parte, această tendință este mai puțin vizibilă.
Care sunt cauzele – e o contra-reacție la ceea ce numim grosier progresism sau la crizele succesive din UE?
În Europa de Vest, motivul principal este imigrația în masă necontrolată din țările islamice, amenințarea islamizării, actele de violență islamistă și problemele de integrare.
Partidele de stânga și cele verzi au salutat și promovat migrația timp de mulți ani și au respins orice critică la adresa acesteia, ceea ce le-a fost ușor, având în vedere dominația jurnaliștilor de stânga, în special în Germania.
Întrucât partidele de centru-dreapta nu au fost, de asemenea, capabile să abordeze în mod adecvat sau chiar să rezolve aceste probleme, nu a fost dificil pentru partidele radicale să abordeze un subiect care era în mare parte tabu - acest lucru este valabil în special în Germania.
Chiar și în țările în care acest subiect a putut fi discutat mai deschis, cum ar fi Italia sau Franța, nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește evoluțiile reale.
Este semnificativ faptul că au fost mai ales intelectuali ca Michel Houellebecq care, cu distopiile lor, au indicat unde ar putea duce schimbările demografice rapide din Europa de Vest.
În Franța și în Germania, voturile pentru Marine Le Pen și AfD pot fi văzute ca un protest față de eșecurile politicii de migrație ale celorlalte partide - furia este atât de mare, în special în Germania, încât votanții AfD sunt indiferenți la faptul că principalii candidați ai AfD sunt puternic suspectați că lucrează pentru Rusia sau China, adică se presupune că sunt spioni ai celor mai importanți adversari ai Europei.
Pe lângă islamizare, alte probleme importante sunt inflația, diviziunea socială în timpul pandemiei, lupta culturală pentru mai mult de două genuri și pentru așa-numitul limbaj echitabil din punct de vedere al genului; revolta fermierilor împotriva așa-numitului acord verde (green deal) al Comisiei Europene și teama de război.
În Germania, în special, partidele de extremă stânga și de extremă dreapta alimentează teama de Rusia și promit pacea prin sacrificarea Ucrainei lui Putin.
Este important de subliniat faptul că în țările care sunt direct amenințate de Rusia, cum ar fi statele scandinave și baltice și Polonia, amenințarea din partea lui Putin este considerată mult mai centrală decât problemele menționate mai sus, care privesc, în primul rând, societățile din vestul continentului.
Pe cine avantajează, din punct de vedere geopolitic? Are Putin vreun rol în această alimentare a extremismului și/sau scoate vreun profit?
Regimul lui Vladimir Putin colaborează în mod deschis și sub acoperire cu partidele de extremă dreapta din Europa de mulți ani. Acest lucru este, de asemenea, planificat la nivel central la Moscova și face parte dintr-o strategie cuprinzătoare de destabilizare a Europei.
Putin a fost extraordinar de abil în a alimenta războiul cultural, adică politica de gen, woke-ismul, pe care mulți oameni din Europa îl resping și pe care elitele verzi și de stânga-liberale l-au ridicat la rang de test decisiv pentru apartenența la Europa.
Drepturile minorităților sunt foarte importante pentru Europa, dar politicile de gen ale multor guverne de stânga i-au oferit, de asemenea, lui Putin muniție pentru propaganda sa, care prezintă Rusia ca pe un refugiu pentru familia creștină - ceea ce are prea puțin de-a face cu realitatea rusă.
În timp ce strategia lui Putin a fost recunoscută în mod clar și abordat public în multe țări, mai ales în nordul continentului, în România acest lucru s-a întâmplat foarte târziu - în comparație cu Polonia, de exemplu, în România nu există o dezbatere amplă despre apărarea țării, atât din punct de vedere militar, cât și mental.
Niciun partid nu atacă AUR sau grupul doamnei Șoșoacă drept o amenințare la adresa securității naționale, iar politica de securitate nu joacă niciun rol în campania electorală din România. Putin exploatează lipsa de educație politică a cetățenilor și are un joc ușor în România, dar și în țări precum Austria. El cooperează cu politicieni care înclină spre Rusia din corupție, naivitate sau afinitate ideologică.
În timp ce în țări precum Finlanda sau Estonia o educație politică excelentă și o pregătire mentală pentru încercǎri de destabilizare împiedică succesele majore ale Rusiei, țări precum Austria sau România sunt foarte vulnerabile.
Deși mass-media din Austria relatează despre infiltrarea țării de către Rusia, peste 25% din populație votează pentru extrema dreaptă - acest lucru poate fi explicat printr-un nivel scăzut de educație și o mentalitate de iresponsabilitate față de stat, în timp ce în Europa de Nord majoritatea cetățenilor se identifică cu statul și, prin urmare, îl apără pentru că este treaba lor și nu ceva străin.
- Cum a ajuns Danemarca țara cu cea mai mare încredere din lume: Fiul unui român, exemplu de integrare
Ați analizat mișcarea legionară, care era în mod clar o mișcare politică violentă. Este AUR un partid de acest tip, extremist? Extremismul în România pare – din fericire! – caricatural.
AUR este, de fapt, o caricatură a modelului său, Mișcarea Legionară. Dar există curente în România, inclusiv în mediul BOR, care sunt mai serioase intelectual decât, de exemplu, George Simion sau doamna Șoșoacă.
De-a lungul mai multor ani, s-a dezvoltat un mediu care combină ultranaționalismul autarhist al epocii Ceaușescu cu ortodoxia neolegionară, iar această gândire s-a dezvoltat, uneori mai puternic, alteori mai slab, și în părți ale instituțiilor și ale presei, mai ales pe anumite canale de televiziune, care polemizează împotriva Occidentului și vor, în final, să desprindă România de NATO și UE.
Aceste curente monopolizează patriotismul, într-o formă pervertită, pentru ei înșiși, iar partidele mari, precum PSD și PNL, nu numai că nu fac nimic pentru a contracara acest lucru, dar susțin ele însele o versiune ceva mai blândă a acestei gândiri.
Dacă într-adevăr polul de extremă dreapta din Parlamentul European va crește, înseamnă asta că Le Pen, AfD, AUR vor avea o agendă unitară? Ce poate însemna asta în ceea ce privește atitudinea față de Rusia și față de războiul din Ucraina?
Putem doar să presupunem că politicienii de frunte din aceste partide spun acest lucru într-un moment în care încă trebuie să ia în considerare alte partide. Nu știm ce gândesc ei cu adevărat. Politica ucraineană a doamnei Meloni, care este atlantistă, și cea a AUR, care face jocul Moscovei, sunt lumi diferite.
Marine Le Pen încearcă să își transforme partidul într-un partid de guvernare și poate că va reuși acest lucru în doar câteva săptămâni, deoarece președintele Macron a convocat noi alegeri. Olanda nu și-a schimbat politica față de Ucraina, în ciuda influenței lui Ger Wilders.
După cum s-a menționat deja, a existat un conflict între AfD și Marine Le Pen, deoarece candidatul principal al AfD pentru alegerile europene, Maximilian Krah, care a fost între timp expulzat din grupul parlamentar, a banalizat crimele Waffen SS.
Le Pen și Meloni se află în fața deciziei dacă partidele lor ar trebui să continue să cultive gândirea radicală de opoziție sau dacă ar trebui să devină mari mișcări de raliere de dreapta care să unească în spatele lor mari părți ale populației.
În acest moment, nu trebuie uitat, partidele liberal-conservatoare sunt cea mai puternică forță din Europa. Acestea trebuie să fie interesate să abordeze în sfârșit problemele care au făcut posibile succesele extremei drepte în primul rând.