O societate în care oamenii au atâta încredere încât să-și lase bebelușii în cărucioare pe stradă și bicicletele neasigurate are multe avantaje. Cum au ajuns danezii să se bazeze atât de mult unii pe alții?
Danemarca a devenit în ultimii ani centrul mondial al încrederii. Aproape 74% din danezi consideră că „oamenii sunt de încredere” – mai mult decât în orice altă țară.
Nivelul de încredere în străini și cel de încredere civică (încrederea în autorități) din Danemarca sunt, de asemenea, cele mai ridicate din lume, cu valori apropiate în țările nordice învecinate, notează The Guardian.
Pentru comparație, doar 30,8% dintre români credeau în aprilie că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie bună în țara noastră, în timp ce 62,5% erau pesimişti în legătură cu viitorul ţării.
Încrederea, un sfert din avuția națională
Politologul Gert Tinggaard Svendsen argumentează că încrederea reprezintă 25% din avuția Danemarcei. După calculele lui, un sfert din această avuție provine din capitalul fizic al țării (mijloacele de producție și infrastructura), jumătate din capitalul uman (nivelul de educație și de inovație al populației), iar restul de un sfert înseamnă încrederea: oamenii nu se dau în judecată, nu risipesc banii pe alarme antiefracție, iar companiile fac adesea acorduri verbale.
Cei care dețin poziții de putere în instituțiile daneze - guvern, poliție, sistemul judiciar, servicii de sănătate - se bucură de încrederea populației, care consideră că lucrează în favoarea ei. Asta și pentru că nivelul de corupție este foarte mic.
Un exemplu banal de încredere este un centru de caritate din Copenhaga al Crucii Roșii, unde există un cod QR pe ușă. Dacă ușa e închisă, descarci aplicația, intri, alegi ce vrei de acolo și lași banii pe tejghea.
Această practică s-a extins în toată lumea și a început să se înfiripe timid și în România. Dar în Danemarca încrederea a ajuns la alt nivel.
Clișeul răspândit la nivel mondial spune că încrederea danezilor este atât de mare, încât își lasă bebelușii să doarmă în cărucioare în afara cafenelelor și restaurantelor. Alma, o tânără de 21 de ani care lucrează la o cafenea din Copenhaga, confirmă zâmbind că nu este un mit. "Dacă un bebeluș plânge afară, lumea ridică mâinile și zice: 'Al cui e bebelușul?'".
Monica, 28 de ani, își ia fiul de opt luni cu ea înăuntru doar pentru că micuțul trebuie alăptat. Ea a crescut în Danemarca și în SUA și spune că își leagă căruciorul afară doar când acesta e gol. "În acest moment există un hoț de cărucioare în libertate. Am citit pe Facebook. Leg căruciorul doar dacă este gol; un hoț vrea căruciorul, dar sigur nu vrea copilul", spune ea. Singura grijă pe care și-o face este că vreo femeie în vârstă poate da la o parte pânza care acoperă copilul ca să-l salute, speriindu-l.
Julie, prietena Monicăi, n-ar face așa ceva în Bronx, nu doar din cauza nivelului violenței de acolo - 4.839 de incidente la fiecare 100.000 de locuitori, iar în Danemarca e de nouă ori mai mic - ci și pentru că ar putea fi arestată, așa cum o femeie daneză a pățit în SUA în 1997.
Totul începe de la copilăria în curtea blocului și de la educație
Adulții care au încredere unii în alții continuă în același mod și când copiii lor cresc și se joacă nesupravegheați. Jesse Shapins, un antreprenor care s-a mutat din Colorado în Danemarca, explică acest lucru prin ceea ce numește "tipologia blocului", inspirată de blocurile construite în jurul unei curți comune.
Acest stil arhitectural are o lungă istorie în Danemarca, iar beneficiile sale s-au consolidat în ultimii 30 de ani, grație unei investiții municipale: structurile de beton au fost îndepărtate, au fost plantați copaci, oferind domeniului public o atmosferă primitoare, astfel încât oamenii să-l trateze și să se comporte acolo ca și în casele lor.
"Am simțit cea mai mare libertate să-mi las fata să se miște și să se descurce singură", spune el. Fiica sa are opt ani și merge singură pe bicicletă de la șase ani.
ASTĂZI PE SPOT:
"Mediul este foarte important - există mult mai puțină dependență de mașini și de spații dominate de mașini. Dar a trebuit să deprind încrederea socială", mărturisește Shapins.
Cum se ajunge la o asemenea încredere? Educația joacă un rol decisiv, desigur.
Când copiii din Danemarca ajung la vârsta de 14 ani, pot alege să meargă la efterskole, care sună ca un after-school, dar înseamnă, de fapt, un internat și în care pot sta între unu și trei ani. Ei plătesc pentru masă și materiale, dar statul acordă o subvenție.
Sistemul este moștenirea lăsată de poetul, pastorul și politicianului din secolul al XIX-lea NFS Grundtvig, cel care a înființat și liceul popular (cu taxă sau cu burse disponibile pentru familiile cu venituri mici), la care danezii pot merge timp de șase luni înainte de a începe universitatea.
O treime dintre danezi aleg să meargă și să locuiască într-una dintre aceste comunități intelectuale în stil kibuț, unde urbanul se întâlnește cu ruralul și gradele sociale se amestecă. "Îți construiești caracterul, practici democrația, înveți societatea", spune Lea Korsgaard, redactor-șef și co-fondator al ziarului online Zetland. Fiul ei cel mai mare, în vârstă de 14 ani, este pe cale să plece la efterskole.
Nu există taxe pentru studiile universitare. Primești și o alocație de 813 euro pe lună, iar dacă lucrezi part-time, poți să închiriezi o cameră care în Copenhaga costă între 528 și 704 euro pe lună într-o locuință în care stau mai multe persoane.
În afara capitalei, chiria în acest sistem poate costa doar 176 de euro pe lună. Cei care s-ar gândi să stea în aceste condiții mult și bine trebuie să știe că nu poți tărăgăna studiile - există o limită maximă de șase ani.
Fiul unui român, un exemplu de integrare
Uffe Elbæk, fost ministru al Culturii și fondatorul partidului progresist danez Alternativa, spunea într-un discurs magistral că poți să-ți dai seama dacă o societate e de încredere atunci când oamenii ridică o bicicletă lăsată pe caldarâm.
Întreaga poveste a încrederii în Danemarca poate fi descrisă prin prisma relației acestei țări cu bicicleta, care a devenit cea mai ușoară și mai ieftină modalitate de deplasare prin oraș și care în multe țări este încurajată de autorități.
Franciska Rosenkilde, liderul formațiunii Alternativa, spune că în Danemarca bunăstarea a fost clădită pe o încredere reciprocă.
Această țară are un model universal de bunăstare care susține că toți cetățenii au dreptul la anumite beneficii și servicii esențiale, spre deosebire de Marea Britanie și SUA, care au un "model rezidual", cu beneficii minime pentru cei mai săraci și servicii "scheletice" pentru toată lumea, cu excepția celor mai bogați.
"Cred că ideea de bază este ca oamenii să fie cât mai egali posibil stă la baza acestei încrederi. Avem această conexiune, pentru că nu sunt mulți oameni foarte săraci sau foarte bogați", continuă Rosenkilde.
Egalitatea, spune ea, a scăzut în ultimele trei decenii, deoarece Danemarca este prinsă în tendința neoliberală globală dar încă este a șasea țară din OCDE în privința egalității sociale.
"O națiune este o comunitate imaginată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că sunt capabil să mă consider parte dintr-o comunitate cu cineva pe care nu-l cunosc. Și pentru a face asta, trebuie să semene mai mult sau mai puțin cu mine. Oamenii nu pot fi foarte diferiți când vine vorba de clasă", spune, la rândul său, Korsgaard.
Totuși, nu doar această omogenitate de clasă cimentează legăturile sociale. Danemarca are o populație de cinci milioane de oameni, destul de omogenă până relativ recent, mulți danezi având legături destul de înrădăcinate de la o vârstă foarte fragedă. Iar pentru străini nu e greu să se integreze în această țară.
Bijoe (50 de ani) și Kris (29 de ani), originari din Nepal, spun că danezii nu sunt rasiști. Politicienii, însă, sunt foarte xenofobi. Cazul cel mai ilustrativ este așa-numita "listă a ghettoului", începută în 2010 și care a stabilit un prag de 50% migranți (la prima sau a doua generație) care puteau locui într-o zonă. Depășirea acestui prag declanșa încadrarea zonei ca "ghetou" și impunerea evacuării în masă a străinilor.
"Eram atât de obișnuiți cu această idee despre noi înșine ca națiune: eram creștini, eram albi, eram egali, vorbim daneză", spune Korsgaard.
Tot secolul a fost frământat de întrebări de incluziune și integrare, iar mulți danezi vor încadra politica ghetoului ca o chestiune de perspectivă: dintr-un unghi, fără îndoială, pare incredibil de rasistă; din celălalt, aceasta încearcă să elimine deprivarea socială.
Celelalte criterii pentru un ghetou sunt ratele de șomaj și criminalitatea peste medie și nivelul de educație mai mic decât media. Partea bună e că nimeni nu a rămas fără adăpost în urma acestei politici de regenerare socială, notează The Guardian.
Angajamentul față de egalitatea socială a ajutat societatea daneză să înfrunte mai bine provocările pandemiei. Cu mai puțini anti-vaxeri, cu o polarizare politică scăzută în ceea ce privește gestionarea COVID, o dezinformare redusă și "samfundssind" (spiritul comunitar) ridicat, Danemarca a fost una dintre singurele țări din lume în care speranța de viață a crescut în 2020.
Mulți oameni văd aspecte pozitive în ceea ce a urmat după aceea: restaurantele și barurile sunt mai pline; Monica spune că perioada de izolare a făcut oamenii mai sociabili.
"Ai sentimentul că oamenii au bunăvoință. Cred că este o reacție de sus în jos. Avem un sistem care ne susține și care creează baza pentru încrederea noastră unul în celălalt", spune un tânăr de 27 de ani, Valdemar.
Fiul unui imigrant din România și al unei profesoare cu cetățenie daneză și suedeză, el este un alt exemplu simplu al egalității sociale din Danemarca: Valdemar a fost coleg de școală cu fiul fostului premier danez Helle Thorning-Schmidt.