Românii care nu se vaccinează, invocând argumente pseudo-științifice sau căzând în capcana celor mai grotești și paradoxale dezinformări, cum este aceea că rămâi steril până la a treia generație, își pun în discuție rațiunea lor elementară, spune Gabriel Liiceanu.
Nici argumentul libertății nu ține, adaugă acesta, înntr-un interviu video acordat SpotMedia.ro.
Magda Grădinaru: Vorbim foarte mult, în aceste zile, despre o temă pe care o abordați în carte și căreia îi dedicați un capitol în carte, despre tema prostiei, pe care o împărțiți în prostia la vârf și cealaltă prostie. Să ne oprim mai întâi asupra celeilalte prostii. Este prostia contagioasă? Uitându-ne în jurul nostru, vedem, de pildă, cum se spune despre oamenii care nu se vaccinează că nu au capacitatea de a înțelege știința și sunt trecuți în tagma proștilor.
Gabriel Liiceanu: Eu îi trec fără nicio rezervă, pentru că în discuție este rațiunea lor elementară. Afli că dintre oamenii care mor astăzi de Covid în România, la ATI, 98% nu au fost vaccinați. Trebuie să fii prost, pe șleau, dacă nu-ți dai seama că aproape toți cei care mor nu au fost vaccinați, așadar, vaccinul te apără, nu te ucide.
Există și o chestiune ridicolă, la culme: acum 2-3 luni a murit în Israel un tip care era șeful galeriei antivaxer, a murit la ATI. Înainte de a muri, a strigat: Să nu ne lăsăm!
Există două variante de antivaxeri. Mai întâi cei care cred că, dacă-ți faci vaccinul, îți cresc solzi. Sau că rămâi steril până la a treia generație, cum am mai auzit. Adică, dacă fac vaccinul, rămân eu steril, dar și fiul meu, și fiul său. Eu am crezut că a fost un banc, dar cred că doamna care l-a spus vorbea serios.
A doua variantă sunt cei care spun că nu vor să facă vaccin pentru că sunt obligați, deci e un atentat la libertate. Adică eu nu mă bat pe terenul medicinii, ci pe cel al libertății.
John Stuart Mill, campionul liberalismului, al gândirii liberale din secolul al XIX-lea, a spus că libertatea unui om încetează în clipa în care se izbește de libertatea altuia, deci că nu poți fi atât de liber încât să-l faci praf pe altul. Libertatea mea este și ea atacată de cel care, în mod conștient, mă îmbolnăvește și mă ucide, care refuză să mă apere, să nu-mi pună viața în pericol.
Nu există magazin în care să intru și să nu găsesc pe cineva care nu vrea să accepte că îl rog să facă asta, nu pentru el, că-l privește ce vrea să facă cu viața lui, ci pentru mine și pentru ceilalți.
Faptul că primarul Capitalei nu se vaccinează mie-mi taie respirația. La fel, faptul că patriarhul nu iese să spună: Fraților, Dumnezeu ne va ajuta să nu ne îmbolnăvim, dar să punem și noi umărul! Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă.
S-a alimentat ideea că încrederea în știință se opune credinței religioase, ceea ce e fals.
Religia nu are argumente, dar are certitudini, a spus Schopenhauer. Știința are argumente și nu are certitudini.
Omul de știință spune că lucrurile stau așa, dar și că s-ar putea ca în alt moment al cercetării să ajunge în alt punct. Toate propozițiile oamenilor de știință, când sunt validate, sunt validate pe bază de argumente.
Oamenii nu vor să înțeleagă că nu poți să iei întocmai o frază de genul: Sfânta Fecioară s-a ridicat cu trupul la cer. O iei ca pe o metaforă, mulți oameni credincioși știu că credința este o nevoie a sufletului. Este un mod de a-ți hrăni speranța. Sunt oameni care nu au nevoie de așa ceva, care pot să înfrunte sfârșitul știind că e sfârșitul, că așa cum frunzele cad, așa și generațiile de oameni se succed și dispar.
Acum este la modă Marc Aureliu, s-au vândut peste 40 de mii de exemplare, mie nu mi-a venit să cred. Acolo spune așa: nu te poți speria de moarte, așa cum nu te sperii că te-ai născut, la fel de firesc este să și mori. Să ieși din scenă, ca să lași loc altuia.
Sunt oameni care se pot hrăni doar cu argumente raționale și care pot muri liniștiți, alții însă spun că nu pot, că au nevoie de speranța că vor exista și după moarte.
Speranța și dorința pot fi hrănite cu inima, dar nu poți să le argumentezi așa cum o face știința. Aici intervine prostia.
Un preot este util, rolul său nu este întâmplător, oamenii au nevoie să fie mângâiați, iar dacă nu se pot mângâia singuri, apelează la ceva mai înalt. Altminteri, prostia se naște pe un teren afectiv, când rațiunea nu mai poate ține piept asaltului dat de afect.
În politică și în religie, afectul este stăpân. Vezi oameni cu oameni de înaltă inteligență greșind, îl vezi pe un geniu, cum era Einstein, care, în 1929, la un discurs comemorativ la moartea lui Lenin, spunea că Lenin și-a sacrificat viața pentru binele celorlalți. Adică spui despre un om care a sacrificat viața a milioane și a deschis drumul sacrificării a zeci de milioane de oameni, că el și-ar fi sacrificat viața pentru alții, el, unul din marii criminali ai lumii.
Avem un exemplu recent, al scriitorului austriac Peter Handke, care i-a făcut apologia lui Miloșevici, a participat și la înmormântarea acestuia, iar acolo erau evenimente recente.
Afectul este pur și simplu mai puternic decât rațiunea. Există un psiholog faimos, care a spus că, dacă vreți să vă imaginați spiritul uman în structura și ponderea componentelor lui, trebuie un elefant condus de un omuleț cu un băț în mână. Omulețul este rațiunea, elefantul este afectul.
Alexandru Dragomir, ultimul om, după Noica, care mi-a dat deschideri de gândire, a făcut la un moment dat un inventar al oamenilor cu care nu se poate dialoga, și asta din cauza opțiunilor afective care despart oamenii. Nu poți convinge un om care iubește să nu mai iubească, el oricum îl va iubi pe Miloșevici sau va plânge la moartea lui Stalin. Nu ai ce să-i faci.
Spunea el că sunt două categorii de oameni nedialogabili: reprezentanții clerului, de orice rit, și oamenii de extremă stângă și de extremă dreaptă. Cu aceștia nu poți să dialoghezi, pentru că, în clipa în care slujești o dogmă, nu poți spune: Gata, m-ai convins, nu mai cred în dogma mea. Nu poate, asta e meseria lui.
Nu spun că nu se poate discuta cu oamenii inteligenți din Biserică, există dialogul superb dintre un cardinal italian și Umberto Eco: este o bucurie să vezi cum pot sta doi oameni inteligenți de vorbă, dincolo de opțiunile afective.
Cu oamenii de extremă stângă sau dreapta e la fel, nu puteai să-i explici unui nazist că Hitler nu e ce trebuie sau unui comunist că Stalin e criminal.
În romanul lui Koessler, Întuneric la amiază, eroul, un comunist vechi aruncat de Stalin în închisoare și condamnat la moarte, moare strigând: Trăiască Stalin și partidul!
Urmărește aici interviul integral: Nimeni nu și-a văzut sufletul gol, nimeni nu a văzut sufletul altcuiva gol. Despre prietenie, prostie, patria mică și ce se întâmplă în țara mare Interviu video cu Gabriel Liiceanu