Nimeni nu și-a văzut sufletul gol, nimeni nu a văzut sufletul altcuiva gol. Despre prietenie, prostie, patria mică și ce se întâmplă în țara mare Interviu video cu Gabriel Liiceanu

Nimeni nu și-a văzut sufletul gol, nimeni nu a văzut sufletul altcuiva gol. Despre prietenie, prostie, patria mică și ce se întâmplă în țara mare <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu video</span> cu Gabriel Liiceanu

Spre deosebire de trup, a cărui dezbrăcare durează câteva secunde, dezvelirea sufletului nu se face nici măcar într-o viață de om, iar omenirea poate să lucreze la tema asta și noi încă nu vom ajunge la capătul ei, pentru că suntem imprevizibili și neclasabili din punctul de vedere al urieșescului spiritului nostru, spune Gabriel Liiceanu, într-un dialog pentru Spotmedia.ro.

Prilejul inteviului este o carte pe care Gabriel Liiceanu tocmai a scris-o și pe care o iubește aparte: Impudoare. Despre "eu" va fi vorba. E o carte-puzzle, în care iubirea, prietenia, cuvintele, prostia, crepusculul și moartea sunt aranjate în așa fel încât fac un întreg despre cum arată lumea și conviețuirea în lume.

Cât de posibilă e retragerea în patria mică, unde să-ți duci viața și să îți faci cât mai bine treaba, dacă țara de afară, patria mare, merge prost?

Domnule Gabriel Liiceanu, un titlu care provoacă din prima, Impudoare. Ne anunțați așadar că veți fi impudic, dar în ce fel? Vă las să explicați.

Titlul este provocator, a fost ales tocmai cu ideea de a stârni interesul, de a naște o anumită perplexitate: de când oamenii care se ocupă de filosofie pot practica impudoarea și în ce formă? Pentru ca răspunsul la această întrebare să nu întârzie, cititorul care va deschide cartea va da cu ochii de un motto, esențial pentru înțelegerea acestei cărți.

Este o propoziție extrem de concisă, are un rând și jumătate, luată dintr-un dialog al lui Platon, Charmides, „Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai degrabă sufletul și să-l privim înaintea trupului?”.

Cuvântul „impudoare” trimite la denudare, un om în pielea goală e impudic. Cioran spunea că dacă ar crede în Dumnezeu, nu ar avea nicio problemă să iasă gol pe stradă.

Nu e vorba despre dezbrăcarea unui trup aici, ci de un lucru la care oamenii nu se gândesc îndeobște, anume că poate fi dezgolit și sufletul.

Acest splendid dialog, Charmides, începe cu o scenă cinematografică. Socrate lipsise din cetate, din Atena, pentru că participase la o bătălie din războiul peloponeziac. Fericit că revine acasă, se dedă imediat preocupării lui cele mai dragi, aceea de a se întâlni cu oamenii din cetate. Locul de întâlnire ideal din Atena era la palestră, acolo unde veneau tinerii să-și facă exercițiile fizice. Socrate ajunge, e înconjurat de prietenii lui și întreabă ce a apărut mai de soi în cetate, asta însemnând ce tânăr promițător pentru treburile cetății a apărut între timp. În clipa aceea, pe poarta palestrei intră Charmides, însoțit de un cortegiu de admiratori. Charmides e considerat cel mai frumos tânăr care a apărut în ultima vreme, îi spun toți lui Socrate: „Dacă se va apropia și își va scoate pentru o clipă mantaua, vei vedea că trupul lui e la fel de frumos precum chipul lui”.

Socrate dă atunci acest răspuns care, după mine, deschide o linie care nu se mai întrerupe de acum niciodată în istoria Occidentului: „Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai degrabă sufletul și să-l privim înaintea trupului?”. Socrate știe perfect că dacă vor începe cu sufletul lui Charmides, nu se va mai ajunge niciodată la dezgolirea trupului, pentru că sufletul omului este atât de vast încât nu-i vei atinge marginile, indiferent în ce direcție ai merge.

Cu alte cuvinte, dacă intrăm pe teritoriul sufletului, avem de făcut o călătorie fără sfârșit. De ce? Pentru că spiritul este infinit. Nimeni nu și-a văzut spiritul gol, nimeni nu a văzut spiritul altcuiva gol. Spre deosebire de trup, a cărui dezbrăcare durează câteva secunde, dezvelirea sufletului nu se face nici măcar într-o viață de om, iar omenirea poate să lucreze la tema asta și noi încă nu vom ajunge la capătul ei, pentru că suntem imprevizibili și neclasabili din punctul de vedere al urieșescului spiritului nostru.

Fiecare om poate aduce o nouă surpriză în economia speciei umane, nimeni nu poate să spună că a cunoscut total omul. Asta e cea mai impresionantă sarcină a minții umane, să încerce să scruteze interioritatea umană, care e infinitul într-o coajă de nucă, cum a spus Shakespeare.

E o carte veche și nouă în egală măsură. Sunt fragmente din cărțile pe care le-ați scris de-a lungul timpului, dar decupate, scoase din acel prim loc și așezate într-un nou context.  Cât de fragil este acest fel de a ne povesti pe noi înșine? Cât de onestă e povestea? Cum alegem ce decupăm și cum?

Eu țin să spun că este o carte complet nouă, în măsura în care, atunci când cumperi o cutie de puzzle, ai înăuntru câteva sute de piese. Ridici capacul și nu vezi decât bucățele, nu vezi o imagine. În clipa în care asamblezi piesele, apare imaginea cu sens.

Ce s-a întâmplat în cazul meu? În clipa în care ajungi să scrii niște cărți de-a lungul anilor și trec niște decenii, în cazul meu cinci decenii, la un moment dat uiți detaliile din fiecare carte. Eu nu sunt romancier, bănuiesc că romancierul nu-și uită romanele. În cazul filosofiei, e mai greu. Temele diferă de la una la alta și înăuntrul cărților există fragmente care, puse în structura unei cărți, pot fi uitate.

Deschizând cărți mai vechi de-ale mele, am dat peste fragmente pe care le uitasem complet. Întrucât eu îmi uit cărțile, nu mi-e frică să mă uit în ele, le deschid după ani de zile, m-a stârnit să văd în cazul mai multor fragmente că această poveste se repetă: dădeam de fragmente care mă frapau prin idee și care mă impresionau plăcut prin formularea acestei idei. Am luat să răsfoiesc 17 volume și am constatat că marile teme ale existenței: gândirea, cuvintele, iubirea, prietenie, prostia, bătrânețea, crepusculul, cum îi spun în carte, sunt teme recurente. Și mi-am zis că dacă eu nu mai știu aceste fragmente rătăcite în cele 17 volume, înseamnă că, dacă le pun laolaltă, le ofer ca absolut noi, le fac relevante.

Mai mult, în clipa în care le-am strâns laolaltă, am simțit că se articulează cu adevărat în opt capitole. Ele m-au provocat totodată să le prelungesc, să le gândesc mai departe. În clipa în care te întâlnești cu o ideea de-a ta de acum 20 de ani, poate că simți nevoia să o nuanțezi, să mergi mai departe. În felul acesta s-a născut acest puzzle, în care 70% sunt piese din jocul vechi și 30% sunt noi. Cartea în ansamblul ei este o carte compactată, toate capitolele strâng laolaltă tot ce-am gândit eu.

Aceste teme sunt temele fundamentale ale oricărui om de pe lumea asta.

Eu țin foarte mult la această carte. E o sinteză a tot ce am gândit mai de soi și aproape am scris-o cu o teamă superstițioasă, pare o carte testamentară.

Ați spus bătrânețe și apoi v-ați corectat, ați ales alt cuvânt, crepuscul. De ce ne ferim de acest cuvânt, bătrânețe?

Fiecare dintre noi are trei feluri de vârstă. O vârstă este cea cronologică: m-am născut în anul cutare, deci fatalmente am vârsta asta, e un pașaport al nostru în viață. Altă vârstă e vârsta somatică, aceea pe care o vezi când faci analizele. Medicul îți spune: „Vai de mine, ce organe impecabile aveți. Aveți corp de 45 de ani!”. În clipa aceea, înnebunești: ai 75 de ani, dar afli de la medic că ai 45!

A treia vârstă e vârsta psihologică, aceea pe care și-o simte fiecare, înăuntrul lui. Pot să simt la 30 de ani ca un tip bătrân, sunt tineri bătrâni, sunt tineri care îmbătrânesc sufletește și invers, sunt oameni în vârstă care rămân la vârsta care le-a plăcut lor mai mult.

Cuvântul bătrân are o conotație neplăcută în română. Înaintea anilor 1990, auzeam mereu în troleibuze: „Tatae, du-te acasă, te caută moartea pe acasă!”. Așa că îmi place cuvântul crepuscul, pentru că e o metaforă splendidă, bazată pe vârstă în acord cu apariția, urcarea și coborârea soarelui.

Prietenia/iubirea sunt teme la care vă întoarceți în cărțile dumneavoastră. Care sunt întâlnirile mari ale vieții dumneavoastră? Și cum știți că o persoană vă va deveni prieten, va intra în acel edificiu afectiv despre care vorbiți adeseori?

Vă spun simplu: prin împărășirea acelorași valori, prin același tip de raportări la viață. Ceea ce ne desparte pe noi în general e ceea ce credem că e bine și rău. Într-un gang de hoți, toți împărtășesc ideea că e bine să furi și asta e ideea care îi strânge laolaltă. Oamenii care văd binele societății mai mult pe dreapta decât pe stânga se vor uni prin această poveste. Afinitățile elective ne unesc, cum le-a numit Goethe.

E o fericire să cunoști oameni în care să te poți privi în oglindă, cu valorile tale. Nu trebuie să fii identic, dar trebuie să împărtășești cu cineva marile repere ale vieții, pentru a fi prieten cu el. Nu poți să trăiești în disjuncție și să spui „e cel mai bun prieten al meu”. Disjuncțiile nu nasc prietenii, pot să nască uri. În 1990, societatea s-a rupt în două: cu Iliescu, fără Iliescu. Și astăzi e ruptă: Covid/antiCovid, vacciniși/antivacciniști, stânga/dreapta, credincioși fanatici/scientiști.

Cel mai departe am mers pe lumea asta cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Au fost oamenii care mi-au dat încredere, o dată, că valorile mele sunt demne de a fi trăite ca atare și, pe de altă parte, m-au făcut să-mi controlez purtarea, opțiunile publice, gândindu-mă tot timpul cum le-ar fi judecat ei.

Un prieten e totdeauna și o oglindă în care te privești: ce-o să zică prietenul meu?

Cartea asta mai are un avantaj. Ea are un sumar, făcut pe teme de acest gen. Noica spunea ceva foarte interesant, cărțile se citesc în două feluri, ori deschizi la prima pagină și citești până la sfârșit, ori citești ciupitativ. Eu cred că această carte va fi citită în principal ciupitativ.

Mai e ceva în construcția ei. Apar capitolele Cuvintele 1, Cuvintele 2 și Cuvintele 3. E ca un leitmotiv care revine, pentru că tot reapare o temă care nu vrea să dispară din scenă. Or, cuvintele sunt leitmotivul acestei cărți, pentru că gândul meu ultim e că noi înotăm în cuvinte.  Așa cum pentru păsări, aerul este mediul zborului, exact așa sunt pentru noi cuvintele. Oceanul în care înotăm noi, văzduhul în care zburăm sunt cuvintele.

Orice om de pe lumea asta este om în funcție de cum folosește cuvintele,  de cum le respectă. Cioran a spus această vorbă extraordinară: poporul român nu este la înălțimea limbii pe care o vorbește. Eu spun că specia umană nu este la nivelul limbii care i-a fost dată. Acest leitmotiv e un omagiu adus cuvintelor.

În această carte, ca și în altele, mama dumneavoastră este prezentă, apare ceva despre mamă. Aici apare mama citind povestea Puiul. Mama vă spunea adesea: Ochii te sperie, mâinile te scapă. Ce înseamnă aceste cuvinte și când vă amintiți de ele?

În ultimele cinci zile,  în fiecare zi, timp de patru ore pe zi. Mi-am dat această sarcină, sunt un autor foarte disciplinat și fac ceea ce îmi cere o editura să fac. Editura vine și spune: pe 5 noiembrie, intră în librării cartea dumneavoastră și vă rugăm să semnați 1.500 de exemplare, care sunt precomenzi făcute prin librăriile online. Eu vin dimineața la editură  și pe biroul mare, are o formă stranie, ca să încapă multe lucruri, găsesc câteva sute de cărți. La fel timp de cinci zile. Când intram și vedeam teancuri uriașe de cărți care așteptam să fie semnate, îmi spuneam: Gabriel, ochii te sperie, mâinile te scapă.

Aș dori ca toți oamenii să aibă părinți de felul cum am avut eu.

Îi datorez mamei totul, educația mea, felul de a mă purta, toate au amprenta ei. Știa să amestece bine severitatea cu iubirea și cu bunătatea. În anii 1950, încălzirea în București se făcea cu lemne și cu cărbuni. Venea un camion, de fapt la început erau căruțe, și oamenii care aduceau acele lemne ți le aruncau pe trotuar, în fața casei. Trebuia să le duci în pivniță sau unde puteai să le ții. Erau lemnele pentru trei, patru luni de zile, iar mama îmi spunea să le arunc pe fereastră, în pivniță, adică trebuia să iau lemn cu lemn și să parcurg 15 metri cu ele. Începeam să plâng la început, avem prima data 9 ani, îmi spuneam că niciodată nu am să termin treaba asta. După 10 minute, cobora maică-mea și mă vedea plângând și-mi spunea: Nu te speria, ochii te sperie, mâinile te scapă. Dacă extinzi asta asupra întregii vieți, este o parolă foarte bună de traversat viața.

Mă oprește pe stradă în Cotroceni o doamnă micuță, tunsă garçon, cu părul vopsit ară­miu. „Ei, Gabi, mă mai recunoști? Liceul «Lazăr»...“ Îmi zâmbește larg. Încerc să străpung de­a­ndaratelea deceniile, cu speranța că, sub masca femeii de 78 de ani pe care o am sub ochi, îmi va apărea ca prin far­ mec chipul adolescentei de­atunci. Îmi vede figura derutată și încearcă să mă ajute: — „Lazăr“... Liceul „Lazăr“... Ce naiba! Drumul spre casă după ore, în grupul „cotroceniștilor“... Ște­fana, Adriana, Țuca... Stăteam vizavi de Ștefana, pe Obedenaru... — Ah, zic, iluminat. Irina Vâlceanu! Ce bine îmi pare să te revăd! Dar nu mai stai în cartier, nu? — Nu. Nu era apartamentul nostru. Și mie îmi pare bine să te văd. De mult speram să ne întâlnim.
Pentru că, Gabi, voiam să­-ți spun – și deodată ordinea trăsăturilor feței i se schimbă –, voiam să­-ți spun, Gabi, că ești o lichea! (...) — Ce putem face, Irina dragă? În liceu, eram copii puri. Acum am crescut și suntem lichele. Afară de tine, înțeleg. Tu ai rămas pură. Tu nu ai ajuns lichea, nu? Lichelismul se oprise la ai tăi, care primiseră în Co­troceni, acum înțeleg, un apartament confiscat de la „burgheji“. - Tu, tu ești lichea, tu cu editura ta și cu Boia al tău! Vă bateți joc de țară! Nemernicilor!

Și pleacă demnă și, bănuiesc, fericită. Va ajunge acasă și va povesti triumfătoare „cum mi-­a tras­-o“.

Gabriel Liiceanu, Impudoare
Vă intitulați capitolele Prietenie, Iubire, dar din loc în loc apare și reversul acestora, resentimentul de pildă, îl povestiți în întâlnirea pe care o aveți în Cotroceni cu o fostă colegă de liceu.

Dacă m-ați întreba din ce s-au născut, în fond, toate cărțile mele, v-aș răspunde că din spaima, în fond, de o formă a filosofiei care mie îmi repugnă total. Știți prea bine că filosofia, în clipa în care a apărut, nu era o joacă cu cuvinte criptice, ci o ustensilă de trăit, de viață. Filosofii au apărut în măsura în care au descoperit gândirea ca gândire și îi fascina felul de a fora pentru a înțelege lucrurile din jur. Ei credeau că filosofia este un mod ușor de înțeles și de acceptat de către ceilalți oameni, în măsura în care le dădea rețete prețioase de viață. Asta presupunea că limbajul era prietenos.

Bine, să nu exagerăm - până în secolul al XIX-lea, când spun că filosofia s-a pocit complet, nu se poate spune că filosofii erau citiți de țăranii care cu o mână săpau și cu alta țineau cartea lui David Hume, dar, oricum, era scrisă într-un limbaj normal și ajungea la mintea oricărui om cu o educație cât de cât. Avea un rost pe lumea asta.

În clipa în care am asistat la un curs de-al lui Derrida, în clipa în care au trecut anii și am scăpat de superstiția Hegel cu care m-a crescut Noica, cea mai cumplită cartea a filosofiei, ca și dificultate de a fi înțeleasă, rămâne Fenomenologia spiritului, atunci mi-am spus că nu vreau să devin un criptic pe care nu-l înțelege nimeni. Cum uneori nu mai înțelege nici măcar autorul care scrie în acest fel.

Dau un exemplu în carte, mostre din Kristeva, care ajunsese pur și simplu la beție de cuvinte. Povestește Matei Călinescu în jurnalul lui cum Derrida este invitat la Universitatea din Seattle și intră în sala plină ochi, un amfiteatru plin de studenți și profesori americani care veniseră să îl ascute pe cel care dăduse moda deconstructivismului. Derrida scoate din servietă un teanc de foi, se așază la catedră și citește două ore si jumătate, în franceză. Acolo este cripticizarea și măgăria absolută a filosofiei, pentru că în sală, spune Matei Călinescu, dacă înțelegeau 4% dintre ei franceza. Dacă ar fi înțeles-o toți sau dacă ar fi citit în engleză, rezultatul era același, pentru că nu înțelegea nimeni ce vrea să spună. Iar eu spun: nici măcar el.

Sunt multe figuri de acest gen, iar eu am oroare de acest mod de a practica filosofia. Vreau să fie, cum zice Montaigne, zburdalnică, prietenoasă, să-i bucure pe oameni. Vreau ca această carte să aducă fericire în casa unui om, s-o citească cu bucurie, asta însemnând că pot să ajung prin cuvintele mele la el. Asta a fost preocuparea mea principală, cum să scap de etichetele stupide care spun de fapt: cu cât un om este mai ininteligibil în spusele lui, cu atât e mai profund. E fals! Un om, care este și normal și un filosof mare, trebuie să poată spune pe înțelesul tuturor ce are în minte. Nu suntem la matematică, nici la fizică, suntem într-un domeniu care apelează la cuvintele folosite de oameni în mod curent.

Acesta este pariul pe care l-am făcut de o viață, cu riscul de a fi detestat de către colegii academici, care la rândul lor nu practică alt tip de filosofie decât cel amintit. Eu nu sunt un academic, știu să practic filosofia de aparat, am scris studii, am tradus autori grei, dar nu așa vreau eu să scriu, vreau să ajung la oameni mulți, care să se bucure de ce pot să le dau. Acesta este pariul cărții.

Vorbim foarte mult, în aceste zile, despre o temă pe care o abordați în carte și căreia îi dedicați un capitol în carte, despre tema prostiei, pe care o împărțiți în prostia la vârf și cealaltă prostie. Să ne oprim mai întâi asupra celeilalte prostii. Este prostia contagioasă? Uitându-ne în jurul nostru, vedem de pildă, cum se spune despre oamenii care nu se vaccinează că nu au capacitatea de a înțelege știința și sunt trecuți în tagma proștilor.

Eu îi trec fără nicio rezervă, pentru că în discuție este rațiunea lor elementară. Afli că dintre oamenii care mor astăzi de COVID în România, la ATI, 98% nu au fost vaccinați. Trebuie să fii prost, pe șleau, dacă nu-ți dai seama că aproape toți cei care mor nu au fost vaccinați, așadar vaccinul te apără, nu te ucide. Există și o chestiune ridicolă, la culme: acum 2-3 luni a murit în Israel un tip care era șeful galeriei antivaxer, a murit la ATI. Înainte de a muri, a strigat: Să nu ne lăsăm!

Există două variante de antivaxeri. Mai întâi cei care cred că, dacă-ți faci vaccinul, îți cresc solzi. Sau că rămâi steril până la a treia generație, cum am mai auzit. Adică, dacă fac vaccinul, rămân eu steril, dar și fiul meu, și fiul său. Eu am crezut că a fost un banc, dar cred că doamna care l-a spus vorbea serios.

A doua variantă sunt cei care spun că nu vor să facă vaccin pentru că sunt obligați, deci e un atentat la libertate. Adică eu nu mă bat pe terenul medicinii, ci pe cel al libertății. John Stuart Mill, campionul liberalismului, al gândirii liberale din secolul al XIX-lea a spus că libertatea unui om încetează în clipa în care se izbește de libertatea altuia, deci că nu poți fi atât de liber încât să-l faci praf pe altul. Libertatea mea este și ea atacată de cel care, în mod conștient, mă îmbolnăvește și mă ucide, care refuză să mă apere, să nu-mi pună viața în pericol.

Nu există magazin în care să intru și să nu găsesc pe cineva care nu vrea să accepte că îl rog să facă asta, nu pentru el, că-l privește ce vrea să facă cu viața lui, ci pentru mine și pentru ceilalți.

Faptul că primarul Capitalei nu se vaccinează mie-mi taie respirația. La fel, faptul că Patriarhul nu iese să spună: Fraților, Dumnezeu ne va ajuta să nu ne îmbolnăvim, dar să punem și noi umărul! Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă.

S-a alimentat ideea că încrederea în știință se opune credinței religoase, ceea ce e fals.

Religia nu are argumente, dar are certitudini, a spus Schopenhauer. Știința are argumente și nu are certitudini. Omul de știință spune că lucrurile stau așa, dar și că s-ar putea ca în alt moment al cercetării să ajunge în alt punct. Toate propozițiile oamenilor de știință, când sunt validate, sunt validate pe bază de argumente.

Oamenii nu vor să înțeleagă că nu poți să iei întocmai o frază de genul: Sfânta Fecioară s-a ridicat cu trupul la cer. O iei ca pe o metaforă, mulți oameni credincioși știu că credința este o nevoie a sufletului. Este un mod de a-ți hrăni speranța. Sunt oameni care nu au nevoie de așa ceva, care pot să înfrunte sfârșitul știind că e sfârșitul, că așa cum frunzele cad, așa și generațiile de oameni se succed și dispar.

Acum este la modă Marcus Aurelius, s-au vândut peste 40 de mii de exemplare, mie nu mi-a venit să cred. Acolo spune așa: nu te poți speria de moarte, așa cum nu te sperii că te-ai născut, la fel de firesc este să și mori. Să ieși din scenă, ca să lași loc altuia.

Sunt oameni care se pot hrăni doar cu argumente raționale și care pot muri liniștiți, alții însă spun că nu pot, că au nevoie de speranța că vor exista și după moarte.

Speranța și dorința pot fi hrănite cu inima, dar nu poți să le argumentezi așa cum o face știința. Aici intervine prostia.

Un preot este util, rolul său nu este întâmplător, oamenii au nevoie să fie mângâiați, iar dacă nu se pot mângâia singuri, apelează la ceva mai înalt.  Altminteri, prostia se naște pe un teren afectiv, când rațiunea nu mai poate ține piept asaltului dat de afect.

În politică și în religie, afectul este stăpân. Vezi oameni cu oameni de înaltă inteligență greșind, îl vezi pe un geniu, cum era Einstein, care, în 1929, la un discurs comemorativ la moartea lui Lenin, spunea că Lenin și-a sacrificat viața pentru binele celorlalți. Adică spui despre un om care a sacrificat viața a milioane și a deschis drumul sacrificării a zeci de milioane de oameni, că el și-ar fi sacrificat viața pentru alții, el, unul din marii criminali ai lumii.

Avem un exemplu recent, al scriitorului austriac Peter Handke, care i-a făcut apologia lui Miloșevici, a participat și la înmormântarea acestuia, iar acolo erau evenimente recente.

Afectul este pur și simplu mai puternic decât rațiunea. Există un psiholog faimos, care a spus că dacă vreți să vă imaginați spiritul uman în structura și ponderea componentelor lui, trebuie un elefant condus de un omuleț cu un băț în mână. Omulețul este rațiunea, elefantul este afectul.

Alexandru Dragomir, ultimul om, după Noica, care mi-a dat deschideri de gândire, a făcut la un moment dat un inventar al oamenilor cu care nu se poate dialoga, și asta din cauza opțiunilor afective care despart oamenii. Nu poți convinge un om care iubește să nu mai iubească, el oricum îl va iubi pe Miloșevici sau va plânge la moartea lui Stalin. Nu ai ce să-i faci.

Spunea el că sunt două categorii de oameni nedialogabili: reprezentanții clerului, de orice rit, și oamenii de extremă stângă și de extremă dreaptă. Cu aceștia nu poți să dialoghezi, pentru că, în clipa în care slujești o dogmă nu poți spune: Gata, m-ai convins, nu mai cred în dogma mea. Nu poate, asta e meseria lui. Nu spun că nu se poate discuta cu oamenii inteligenți din biserică, există dialogul superb dintre un cardinal italian și Umberto Eco: este o bucurie să vezi cum pot sta doi oameni inteligenți de vorbă, dincolo de opțiunile afective.

Cu oamenii de extremă stângă sau dreapta e la fel, nu puteai să-i explici unui nazist că Hitler nu e ce trebuie, sau unui comunist că Stalin e criminal. În romanul lui Koessler, Întuneric la amiază, eroul, un comunist vechi aruncat de Stalin în închisoare și condamnat la moarte, moare strigând: Trăiască Stalin și partidul!

Domnule Liiceanu, aveți o expresie pe care eu o invoc des, găsindu-i variațiuni: patria mică. Eu o mai numesc patria din balcon. Se poate, în mod real, să trăiești în patria mică, să te iluzionezi, precum doctorul Jivago, că poți să-ți duci viața rămânând cumva în afara lumii? Istoria mare te trage înapoi.

Nu te trage înapoi, te înghite, te anulează. Patria mică e valabilă în măsura în care o societate autoritaristă e încă îndeajuns de permisivă încât să nu calce în picioare toate patriile mici. Nu există patrie mică în China lui Mao, nici în Rusia lui Stalin.

Dar în România de azi?

Da, în speță poți să-ți creezi, după regulile tale, ambientul tău. Anul trecut, Humanitas a împlinit 30 de ani și am scris o cărțulie, Povestea Insulei Humanitas.

Despre asta este vorba, despre o insulă înăuntrul unui arhipelag. Câtă vreme putem să ne facem treaba cum știm și ne pricepem mai bine, iar societatea are de câștigat, e minunat.

Cum? Închizând televizoarele, ignorând politica?

Exact, vă spun sincer că nu m-am uitat la televizor de luni de zile, iar când dau drumul în mașină la un radio de știri sunt șocat de ceea ce aud. Sunt la curent cu ce se întâmplă, dar e total incompatibil cu ce am visat noi în 1090 și atunci trebuie să-ți creezi un sistem de conservare, altfel înnebunești.

Cum să-ți conducă țara un om care, în ziua când se comemorează Colectivul, în loc să se ducă acolo sau să spună ceva, joacă golf? Asta este o palmă uriașă, este o formă de patologie. Ce grad de cinism sau de trufie poți să ai ca să faci asta?

Vorbim de un om pe care l-am ales. Cum e posibil ca să moară sute de oameni pe zi, iar ei să discute de șase luni ce guvern să fie, și o fac cu o pasiune nebună? În jur oamenii mor iar ei se joacă de-a politica.

În răspărul nostru. Când citești o carte, ea te trimite inevitabil la altele. Ați citat o poveste irlandeză spusă de Zimmer, care m-a trimis la carte, însă eu am ales de acolo o altă poveste, Papucii lui Abu-Cassem. Aș vrea să vă întreb, reluând cărțile pe care le-ați scris și făcând această selecție de fragmente, ați identificat bagajele pe care le cărați de o viață și care vă trag în jos și la care nu ați putut renunța?

Nu, în această carte nu am selectat papucii folosiți timp de 40 de ani, zi de zi, ca Abu-Cassem. Aici am ales tot ce a fost mai bun și mai frumos în mine, de asta este o carte pe care o iubesc. Este ca și cum din fărâmele vieții tale vrei să-ți compui imaginea cea mai bună.

Există un capitol la sfârșit, Etice, în care mă pun în discuție. Cea mai tristă imagine nu este cea a moralistului în sens tehnic, în genul filosofilor francezi care au făcut panseurile celebre din secolul al XVIII-lea, ci a moralistului care îți face cu degetul, care știe el tot, care îți explică cum trebuie să te porți, dar incapabil să intre în tiparele comportamentului pe care îl predică.

Este cel mai urât lucru, divorțul dintre cuvinte și viața. Vine un moment în care trebuie să-ți dai seama dacă faptele tale întră în cuvintele tale. Când ești scriitor și filosof, nu ai voie să faci teorii pe care nu le acoperi prin viața ta, fiind vorba de filosofie existențială. Drept care acolo sunt moduri de a mă privi necruțător în oglindă.

Nu există niciun om perfect pe lume, dintr-un motiv foarte simplu: noi suntem o specie care s-a născut pe toată istoria lui homo sapiens. Noi păstrăm în noi moștenirile străbunilor noștri de acum 60 de mii de ani, instinctuale, formate în selecția de viață de atunci, cu ciocnirile între triburi, așadar violența, agresivitatea. Înăuntrul tribului se selectau valorile comunitare, îngrijirea unora dar și luptele pentru putere, în afară era vorba de distrugerea totală a dușmanului. Acele instincte au trecut în noi, câtă vreme avem trup, trupul este sursa instinctelor, pornirilor irepresibile, ale violențelor, ale poftelor, ale lăcomiei, ale lucrurilor pe care nu le putem stăpâni prin rațiune.

Câtă vreme suntem trup și nu îngeri, câtă vreme suntem spirit implantat pe trup, noi nu putem fi perfecți. Nu există om sfânt, se spune, chiar și sfinților le-au trecut gânduri carnale prin cap – există o superbă nuvelă a lui Tolstoi, Părintele Serghii, în care părintele acela celebrul în tot ținutul prin sfințenia lui, primește la spovedanie o fată slabă de înger și clachează.  

Asta este splendoarea și enigma umanului, joaca între real și ideal.

Eticele, capitolul final, reproduce jocul acesta. Idealul este să fim buni , frumoși, neegoiști. Realul este că avem în continuare gânduri egoiste și ne luptăm cu ele. Idealul spune că trebuie să fii mereu bun, dar uneori ești rău. Idealul spune că trebuie să fii blând și înțelegător, dar tu începi să urli și ești mânios. Asta este povestea omului și vai de cei care fac morală ca și cum ei ar fi puși la adăpost. Cine știe să citească va înțelege unde mi-e rușine că am făcut un lucru sau altul.