Donald Trump a atras Statele Unite într-un război fără o limită clară, fără o strategie de ieșire și fără obiective care mai pot fi atinse, iar lumea într-o criză economică ale cărei efecte continuă să se extindă, scrie Simon Tisdall într-un comentariu publicat în The Guardian.
Astfel, în acest moment, principalul pericol global nu ar mai fi Iranul, ci Donald Trump însuși, conducătorul care a pornit un război pe care nu știe nici cum să-l câștige, nici cum să-l oprească.
„Iubirea de sine a lui Trump, nu Iranul, este inamicul global numărul unu. El este principalul motiv pentru care acest război escaladează din nou fără control. Este o armă de distrugere în masă într-un singur om”, scrie Tisdall.
Un război fără victorie și fără ieșire
Statele Unite au reluat bombardamentele asupra Iranului și lovesc tot mai mult infrastructura civilă, dar atacurile nu au apropiat Washingtonul de obiectivele anunțate la începutul războiului. Programul nuclear iranian nu a fost eliminat, milițiile susținute de Teheran nu au fost neutralizate, iar schimbarea regimului pare mai îndepărtată decât oricând. Obiectivul imediat al Casei Albe s-a restrâns la redeschiderea și controlarea Strâmtorii Ormuz, închisă ca reacție la atacurile americane. Chiar și această țintă rămâne însă dificil de atins.
În opinia lui Tisdall, conducerea lui Trump, nu capacitatea militară a Gardienilor Revoluției, este cea care face ca forța americană să devină ineficientă.
Trump susține că Statele Unite „câștigă categoric”, dar nimeni nu îl mai crede. În timp ce costurile umane și economice cresc, imaginea proiectată în exterior nu este cea a unei superputeri victorioase, ci a uneia incapabile să transforme superioritatea militară într-un rezultat politic.
Tisdall îl compară pe Trump cu George W. Bush, care a invadat Irakul cu aproximativ 170.000 de militari.
Invazia Irakului a fost o catastrofă, subliniază autorul, dar Bush a urmat până la capăt logica propriei evaluări: dacă Irakul reprezenta o amenințare existențială, a trimis trupe pentru a cuceri țara.
Trump nu îndrăznește să lanseze o invazie terestră a Iranului, lucru pentru care lumea ar trebui să fie recunoscătoare. Dar nici nu acceptă că a început imprudent un conflict pe care nu îl poate încheia. În loc să caute o soluție diplomatică, preferă un război de uzură fără perspectivă de victorie, în care civilii iranieni, militarii americani și aliații din Golf sunt expuși permanent.
Consecințele depășesc cu mult regiunea: este pusă în pericol economia globală, crește riscul unei crize alimentare devastatoare în statele sărace, este slăbit dreptul internațional, iar Rusia și China beneficiază strategic de fiecare nouă etapă a conflictului.
Tiparul Trump: fără consultări, fără plan, cu promisiunea unei victorii rapide
Tisdall vede în războiul cu Iranul repetarea unui tipar care caracterizează politica externă a lui Trump.
Președintele a intrat în război fără să consulte Congresul, aliații Statelor Unite sau populația americană. Nu avea un plan clar și nici o strategie pe termen lung. A acceptat promisiunile premierului israelian privind o victorie rapidă și a ignorat evaluările specialiștilor asupra riscurilor militare și regionale.
Trump s-ar fi așteptat ca Iranul să capituleze înainte de a închide Strâmtoarea Ormuz și ar fi fost „șocat” de atacurile iraniene asupra bazelor americane din statele Golfului. Reacția nu a fost însă imprevizibilă pentru cei care cunoșteau regiunea. A fost imprevizibilă doar pentru președintele care pornise războiul fără să înțeleagă consecințele probabile.
Gaza: un plan în 20 de puncte rămas pe hârtie
Autorul compară situația din Iran cu planul în 20 de puncte prezentat de Trump pentru Gaza.
Elementele esențiale ale acelui plan - reconstrucția, desfășurarea unei forțe internaționale de stabilizare și demilitarizarea - nu au avansat. Hamas nu a fost dezarmat, armata israeliană nu s-a retras, ajutorul umanitar continuă să fie perturbat, iar peste 1.000 de palestinieni au fost uciși după încetarea focului din octombrie.
Gaza a rămas într-o stare de suspendare între război și pace, fără soluție politică și fără ca Trump să mai manifeste același interes pentru planul prezentat inițial drept o mare reușită personală.
Este același mecanism: Trump anunță spectaculos o soluție, își revendică victoria, apoi își pierde interesul când dificultățile reale ale implementării devin evidente.
Ucraina: l-a presat pe Zelenski și a încercat să-l împace pe Putin
Același amestec de superficialitate, nerăbdare și iresponsabilitate ar caracteriza, potrivit autorului, și intervențiile lui Trump în războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.
Trump nu ar fi fost preocupat de cauzele războiului sau de obiectivele lui Vladimir Putin. A ales ceea ce considera că este partea mai puternică și a încercat să-l preseze pe Volodimir Zelenski să accepte o formă de capitulare. Când această presiune nu a funcționat, Trump s-a îndepărtat de Kiev, continuând în același timp să încerce să îl mulțumească pe Putin, deși liderul rus nu a arătat că este dispus la compromisuri reale.
În Iran se repetă aceeași succesiune: Trump subestimează problema, promite o rezolvare rapidă, presează partea mai vulnerabilă și apoi se retrage sau escaladează atunci când realitatea nu se conformează planului său.
În centrul noii escaladări se află memorandumul din iunie, care ar fi trebuit să înghețe conflictul timp de 60 de zile, pentru a permite negocieri de fond.
Trump a prezentat documentul drept o victorie personală. Dar acordul era profund defectuos. Unul dintre paragrafe părea să accepte, în fapt, controlul Iranului asupra Strâmtorii Ormuz. Disperat să găsească o ieșire din război, Trump ar fi acceptat această formulă. Când consecințele au devenit mai clare, a început să dea înapoi.
Această inconsecvență explică, în opinia autorului, de ce Teheranul nu are încredere în președintele american.
Tisdall compară decizia de a relua atacurile cu comportamentul unui alcoolic care bea din nou, convins că de această dată rezultatul va fi diferit.
Bombardamentele anterioare nu au produs efectul dorit. Cu toate acestea, Trump repetă aceeași strategie. Cu cât Statele Unite bombardează mai intens, cu atât regimul de la Teheran devine mai rigid, rezistența internă se consolidează, iar conflictul se extinde.
Atacurile întăresc propaganda unui regim radical care nu este preocupat de suferința propriei populații. În loc să slăbească puterea iraniană, presiunea externă îi oferă acesteia argumentul perfect pentru mobilizare și represiune.
În același timp, posibilitatea unei soluții negociate pentru programul nuclear devine tot mai îndepărtată, deși tocmai acesta fusese prezentat de Statele Unite și Israel drept motivul central al războiului.
Taxe maritime anunțate și retrase într-o singură zi
Lipsa unei strategii coerente este ilustrată, în comentariu, și prin decizia lui Trump de a anunța taxe pentru navele care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, pentru ca apoi să renunțe la ele în mai puțin de 24 de ore.
În același timp, Statele Unite atacă infrastructură civilă în operațiuni care ar putea constitui crime de război și se confruntă cu riscul unei blocade în Marea Roșie din partea rebelilor Houthi susținuți de Iran.
Aliații europeni privesc cu îngrijorare, adversarii Washingtonului se bucură, piețele reacționează negativ, iar prețul petrolului crește.
Cu fiecare rachetă lansată, reputația și influența Statelor Unite se reduc. „Este greu să fii o superputere atunci când nimeni nu te respectă”, sintetizează Tisdall.
Cine îl poate opri pe Trump?
Congresul i-a cerut președintelui fie să oprească războiul, fie să solicite autorizarea oficială a continuării lui. Trump ignoră această solicitare.
Majoritatea americanilor se opun conflictului, al cărui cost ar fi ajuns la 100 de miliarde de dolari și care alimentează inflația. Nici opinia publică nu pare însă capabilă să îi schimbe decizia.
Aliații sunt revoltați, dar nu îndrăznesc să îl confrunte direct, de teamă că ruptura cu Statele Unite ar deveni definitivă.
Papa Leon încearcă să intervină. În lipsa altor mecanisme eficiente, notează ironic Tisdall, rugăciunea ar putea fi singurul lucru rămas.
Rusia câștigă timp, China studiază haosul
Vladimir Putin are toate motivele să urmărească satisfăcut războiul. Statele Unite își consumă interceptoarele, resursele financiare, energia diplomatică și atenția într-un nou conflict fără sfârșit în Orientul Mijlociu, departe de Ucraina.
Cu cât alianța occidentală este mai divizată și mai suprasolicitată, cu atât situația este mai favorabilă Rusiei, mai ales în condițiile avertismentelor privind o posibilă provocare hibridă de amploare în Polonia sau în statele baltice.
China urmărește, la rândul său, modul în care Statele Unite își consumă resursele și își îndepărtează aliații. Testarea unei rachete cu rază lungă de acțiune, lansată de pe submarin în Pacificul de Sud, este un semnal că Beijingul nu se limitează să observe.
Xi Jinping studiază „teatrul haosului” creat de Trump și acumulează avantaje economice, diplomatice și de influență. Mai devreme sau mai târziu, avertizează autorul, China ar putea transforma aceste avantaje într-un câștig militar.
Problema Trump poate fi rezolvată, în cele din urmă, doar de americani
Concluzia lui Tisdall este că lumea nu dispune de un mecanism sigur prin care să-l poată opri pe Trump. Problema trebuie rezolvată de cetățenii americani, cei care l-au ales și care ar putea ajunge să suporte cel mai mare preț pentru deciziile sale.
Într-o trimitere la Thomas Jefferson și la Declarația de Independență din 1776, autorul susține că Trump nu face America din nou măreață. O face „mai mică, mai meschină, mai nefericită, mai divizată, mai izolată și mai puțin iubită”.
De aceea, spune Tisdall, lumea are nevoie urgentă de o nouă declarație de independență: o declarație de independență față de Donald Trump.
Ce să mănânci pe caniculă: Alimentele care te ajută să suporți mai ușor căldura
Superliga: Universitatea Craiova s-a desprins greu, dar a distrus UTA Arad
Grevă de avertisment în Sănătate, azi, timp de două ore. Ce servicii vor fi asigurate
Ziua 1607 Noapte de foc la Kiev. Ucraina lovește trei depozite de combustibil și un petrolier rus. Zelenski: Moscova a respins toate propunerile de pace
