În luna iulie am făcut Covid. Nu o formă gravă, dar suficient de agresivă încât să mă trezesc într-o dimineață ca lovită de tren.
Ca să am cât mai puțini contacţi și conștientă că ambulanța ar fi venit după ce m-aș fi vindecat, am ales să mă sui la volan și m-am oprit în fața celui mai apropiat spital din Câmpulung Muscel. S-a întâmplat să fie micul Spital de pneumoftiziologie.
Cazul meu a fost preluat de dr. Tsubera Viktor, originar din Sighetu Marmației, din câte am aflat ulterior, și stabilit în Muscel prin 2015. Nu-l cunoșteam, nu mă cunoștea, veneam fără bilet de trimitere de la medicul de familie, ar fi avut toate argumentele să mă trimită la UPU a Spitalului Municipal. Și așa erau supraaglomerați.
Nu numai că nu a făcut asta, dar conduita medicală și umană a dr Tsubera a fost impecabilă. Într-un spital mic, de provincie, cu deficit de cadre medicale (dr. Tsubera era de gardă o dată la două zile) am fost tratată medical la standardul oricărei clinici de top și uman probabil cu mult mai bine.
Investigațiile din perioada Covid, decise de dr Tsubera, au scos la iveală o altă afecțiune care trebuia investigată și pentru care am ajuns la dr Vadim Găvan. Dincolo de competența profesională înaltă, motiv pentru care programarea nici nu a fost rapidă, am descoperit cum un medic poate anula complet orice formă de anxietate, inevitabilă în contextul dat.
Cu umor, cu empatie, cu explicații detaliate pe tot parcursul procedurii, dar nu academice, creând o atmosferă relaxată, chiar veselă, nu de cabinet medical scrobit, până la schimbul de numere de telefon cu pacientul pentru eventualitatea oricăror evoluții neplăcute sau chiar a întârzierii rezultatelor.
Într-o dimineață, în rețeaua Kaufland "a căzut" plata cu cardul. M-a prins cu coșul plin. Nu îmi venea să abandonez tot ce alesesem în zeci de minute, dar nici cash nu aveam.
După aproape jumătate de oră, când eram la limita renunțării, am abordat totuși o angajată din magazin ca să aflu dacă e vreo speranță de remediere . „Cred că merge la casele rapide, veniți acolo să încercăm”.
În drum spre casa rapidă o altă angajată mi-a scuipat acru printre dinți: „nu merge! Și oricum aveți prea multe produse”.
La casa rapidă, angajata amabilă m-a ajutat să duc treaba la capăt, în timp ce în magazin se auzea în continuare anunțul că nu se poate plăti cu cardul.
România este aceea pe care o facem noi. România este și a dr Tsubera, și a dr. Găvan, și a doamnei de la Kaufland (căreia regret că nu i-am reținut numele).
Este și a șoferului autobuzului 331 care a oprit între stații văzând semnul rugător al unei femei care schiopăta. Este și al dnei prof Violeta Dascălu care a făcut dintr-o școală de cartier, pe lângă care îți era frică și să treci, una în care veneau copii din tot Bucureștiul.
Este și a avocatei Elenina Nicuț care singură, pe timpul, banii, riscurile și nervii ei, a făcut istorie învingând de două ori CCR și obligând discreționara Curte să se supună legii.
Este și a medicului veterinar Cătălin Mitra de la Pitești care vine în miez de noapte la cabinet ca să salveze un animăluț, fie el câine, pisică sau barză. Iar când nu consultă și operează, pleacă prin sate cu caravane de sterilizare gratuită sau se implică în campanii umanitare pentru copii în nevoie.
Dincolo de politic, dincolo de instituții, dincolo de crize, România este a fiecăruia dintre noi, este și va fi așa cum o facem noi, atât de curată, de cochetă, de luminoasă, de generoasă, de onestă cât o facem noi.
România este fiecare dintre noi și dacă o vrem mai bună calea este să fim noi schimbarea pe care o dorim.
La mulți ani!