Criza apei de la Barajul Paltinu ne-a pus din nou față în față cu realitatea românească: nu natura (ploaia) a lăsat peste 100.000 de oameni fără apă potabilă, ci statul.
Doar că statul nu există cu adevărat, nu? Dacă vorbim de stat, de sistem, vorbim de oameni, oameni care au uitat (dacă au ştiut vreodată) ce înseamnă responsabilitatea, prevenția și competența.
Tot ce vedem acum sunt declarații acoperitoare şi o vânătoare de vrăjitoare. Se arată cu degetul şi se caută vinovaţi, pentru că situația a fost anticipată și ar fi putut fi evitată. Dacă cuiva i-ar fi păsat suficient.
- Criza de apă în Prahova și Dâmbovița mai durează cel puțin o săptămână: Nicio tehnologie existentă în România nu poate rezolva problema
- Criza apei în Prahova și Dâmbovița: Ministerul Mediului acuză instituțiile locale că au ascuns riscurile. Apele Române estimează probleme pentru încă șase luni
- Nicușor Dan, despre criza apei din Prahova și Dâmbovița: În opinia mea, vinovăția este la Apele Române
Aşadar, nici criza de la Paltinu nu e un accident. Nu e vreo răzbunare a naturii sau vreo ciudățenie meteo, aşa cum nu a fost nici dezastrul de la Praid.
Sunt consecințele stilului românesc binecunoscut: „merge și așa”, care presupune politizarea funcțiilor şi promovarea pilelor fără niciun aport de merit sau calitate profesională. Practic, vorbim şi acum de lenea instituțională dusă la rang de artă.
Peste 100.000 de oameni au rămas fără apă potabilă, într-o țară europeană, în 2025 și tot ce se întâmplă de câteva zile este o mare mascaradă: acuzații reciproce, în prime time, la TV și prim-planuri cu șefi care își spală conștiința în fața presei.
Nimeni nu știe exact cine răspunde și fiecare departament așteaptă ca altcineva să intervină, în timp ce "beneficiarii" sistemului stau la cozi uriaşe cu bidoanele în mână pentru porţia de apă venită de la Bucureşti, din rezerva strategică.
Aici nu e vorba de o infrastructură care a cedat brusc. Ci despre o apă care a devenit tulbure treptat, în șoaptă, pe nesimțite, în timp ce oamenii responsabili dormeau. Cam ca gazul care se acumula în Rahova, nu?
Nu a fost niciun eveniment excepțional - doar un test pe care administrația românească l-a picat lamentabil, atunci când a decis să golească lacul în cea mai ploioasă toamnă din ultimii ani.
Toată lumea a ştiut că se goleşte barajul, avertizările meteo şi hidro au fost date din timp, însă nimeni nu i-a anunţat pe oameni nici măcar că se va opri apa.
Şi cum rezolvăm? Pompieristic. La propriu! Cu IGSU care duce cisterne cu apă.
Ca și cum zeci de mii de oameni ar putea trăi cu apă livrată în găleți, în secolul XXI.
România a transformat gestionarea crizelor într-un reality show tragic: fiecare instituție dă vina pe alta, nimeni nu răspunde pentru nimic, iar oamenii simpli plătesc prețul acestei „performanțe”.
Natura nu are nevoie de conferințe de presă, nu negociază cu șefii numiți politic și nu răspunde la telefoane.
România va continua să culeagă consecințele acestui sistem până când va învăța un lucru simplu: infrastructura critică nu poate fi lăsată în mâinile oamenilor numiți pe pile şi loialitate.
Nu mai putem merge înainte cu un sistem din care oamenii competenți pleacă de lehamite, iar funcțiile sunt ocupate pe criterii de partid, iar orice control rămâne o formalitate politizată, pe hârtie, nu pe teren.
Aceasta e poate cea mai dură reformă de care e nevoie să se ocupe Guvernul Bolojan.
Pentru că, altfel, de fiecare dată când apa ne ajunge la gât, va fi un memento amar al modului în care statul român tratează ceea ce ar trebui să fie sacru: siguranța și bunul public.
Paltinu, ca și Praid, nu e doar o criză a apei – e o criză a ţării în care incompetenţa, corupția și nepăsarea nu doar că se tolerează, ci se premiază.