Sorin Grindeanu şi-a descoperit deodată patriotismul strategic. Omul care semna, noaptea ca hoţii, Ordonanța 13 care a pus România pe harta rușinii internaționale acum ne dă lecții despre “interesele strategice ale României” și “relația cu Statele Unite”.
Vorbim de același Grindeanu care a fost nevoit să-şi abroge propria ordonanță, după ce Departamentul de Stat i-a bătut obrazul public pentru tentativa de mutilare a Codului Penal. Din 2017 a trecut ceva timp, dar unii încă mai avem memoria acelor elefanţi.
Însă domnul Grindeanu dă dovadă de o amnezie morală care poate ar trebui studiată în facultățile de psihologie. Acum îi cere premierului Bolojan să evite „compromiterea relației cu SUA” prin nominalizarea în Guvern a Oanei Gheorghiu, adică una dintre puținele persoane care au schimbat, concret şi palpabil, în bine, România.
Motivul? O postare pe Facebook, veche de opt luni, în care Oana Gheorghiu îi numea “golani” pe Donald Trump şi JD Vance, după episodul cu Zelenski din Biroul Oval.
Când un politician care a provocat una dintre cele mai mari crize de credibilitate externă ale României vorbește despre “dezastru ireparabil” pentru că o activistă a spus “golan”, nu e vorba de principii. E doar cinism și un balet electoral penibil.
Domnule Grindeanu, poate că ar fi momentul să vă amintiți un lucru simplu: nu poți vorbi despre credibilitatea României pe plan extern când numele tău e sinonim, în istoria recentă, cu încercarea de a o șterge.
Și dacă tot vă preocupă relația cu SUA, ar fi util să vă amintiți ce spunea Departamentul de Stat, când eraţi prim-ministru: “Acțiunile Guvernului României subminează eforturile anticorupție și slăbesc statul de drept.” Asta a fost adevărata lovitură dată relației strategice, nu o postare de pe Facebook.
Așa că, domnule Grindeanu, mai ușor cu America pe scări, că s-ar putea să vă amintiți unde ați căzut ultima dată.
În realitate, Sorin Grindeanu nu apără nicio relație strategică. Ci îşi apără poziţia înaintea Congresului PSD. E un moment de tensiune, iar bătaia pe scaun se duce cu multe perdele de fum.
Așa că... ce face Grindeanu? Aruncă praf în ochii opiniei publice. Atacă premierul (pe care, culmea, PSD spune că-l susține) și se ia de o femeie fără protecție politică, dar cu un serios capital moral.
Şi, în timp ce Grindeanu joacă rolul iubitorului de Trump, PSD pare intrat în criză de schizofrenie. Mai toţi social-democraţii critică măsurile Guvernului din care fac parte (în frunte cu Grindeanu) sau chiar ameninţă cu moţiunea de cenzură (vezi Olguţa Vasilescu), dar în acelaşi timp tot Grindeanu dă asigurări că nu va ieşi din coaliţie. E un soi de nu plecăm de la măcelărie, doar aruncăm cu satârul după măcelar.
Nu e însă nicio noutate că social-democrații vor și pâinea Puterii, și gustul dulce al Opoziției.
Sorin Grindeanu îl atacă pe Ilie Bolojan pentru a arăta electoratului dur al PSD că el nu „pupă mâna” liberalilor, că doar nu suntem în Coreea de Nord. Doar că acest curaj e de carton. E o scenetă în care inamicul nu e real, ci convenabil.
PSD nu are niciun interes să iasă acum de la guvernare. E prea aproape de bani şi de butoanele administrative.
Așa că partidul trăiește într-o schizofrenie confortabilă: rămâne la putere, dar se comportă ca și cum ar fi în opoziție. Se victimizează, dar distribuie resursele.
În acest context, Oana Gheorghiu nu e o țintă reală. E o scuză. O modalitate de a declanșa o furtună falsă, care să dea impresia că Grindeanu e activ, e vocal, e pe baricade. Și dacă tot se poate, să-i dea o lovitură simbolică unui om care are ceva ce el nu va avea niciodată: credibilitate morală.
De fapt, episodul acesta spune mai puțin despre relația României cu SUA și mai mult despre relația PSD-ului cu sine însuși. Un partid incapabil să-și asume greșelile trecutului, dar mereu gata să se reinventeze în poziția de victimă a propriei ipocrizii. Un partid care se bate cu umbra altora, dar nu cu propriile fantome.
Iar Sorin Grindeanu este imaginea perfectă a acestei duble măsuri: omul care a deschis cutia Ordonanței 13 ne vorbește astăzi despre respectarea valorilor partenerului strategic american. Un paradox care ar fi amuzant, dacă ne-am permite să râdem.