Agresiunea militară a Ucrainei instrumentată de Vladimir Putin are consecințe și dincolo de front, în state unde lideri autoritari abia îndepărtați de la putere se pregătesc de marea reîntoarcere.
Nu a tras Rusia sforile pentru ca guvernul din Israel să se dizolve, nici nu a trecut moțiunea de cenzură contra guvernului „Harvard” al Bulgariei, dar haosul îi este folositor.
În Franța, criza politică încă fierbe la foc mic, după ce Marine Le Pen a reușit un scor istoric și a dat mult mai multă putere dreptei extreme, iar Statele Unite sunt tot mai dezunite de teme care păreau încheiate, cum este cea a protejării prin Constituție a dreptului la avort. Tușele sunt groase, tocmai pentru că e o temă care permite clivaje ireconciliabile și zgomot.
„Trebuie să înțelegem că Putin deja și-a atins, parțial, scopul. Iar scopul lui nu era despre Ucraina, nu e vorba aici de restabilirea Rusiei Mari sau ceva de genul. Acestea sunt povești vechi, instrumente depășite.
Scopul a fost de a schimba ordinea mondială, iar aceasta deja s-a schimbat. Nu ne vom mai întoarce niciodată la viața de dinainte. Putin a creat un cutremur geopolitic, iar noi acum suntem prea preocupați de ce se întâmplă astăzi în Ucraina ca să mai înțelegem scara și magnitudinea acestui cutremur geopolitic declanșat odată cu războiul”, spunea profesorul de studii de război Ofer Fridman, într-un interviu pe care mi l-a acordat în primele săptămâni de război, când Viktor Orban încă nu fusese reconfirmat la Budapesta, iar Bulgaria sărbătorea ieșirea din epoca Borisov, după instituirea unui guvern anticorupție și gata să reafirme parcursul integral democratic.
În Israel, marea coaliție anti-Netanyahu reușise să treacă țara prin valurile succesive de Covid, să depășească un nou episod al războiului cu Hamas și să încheie acorduri cu mai multe state arabe.
La patru luni de la războiul pe scară largă din Ucraina, așa cum insistă ucrainenii să fie numit, pentru că agresiunea militară a Rusiei a început, de fapt, de opt ani, optimismul din statele occidentale a pierdut din viteză.
Există, pe de o parte, narațiunea alimentată de Kremlin, care spune că occidentalii plătesc prețul războiului direct la pompă. O narațiune spijinită de la Budapesta de Viktor Orban, proaspăt reconfirmat la putere, în pofida unei coaliții care l-a concurat: Orban a câștigat tocmai cu mesajul războiului „între slavi”, pe care ungurii nu au de ce să-l deconteze.
Nu e singura ieșire din unitatea UE a premierului de la Budapesta, în ceea ce privește politica față de Rusia.
Criza economică este reală, dar la fel de reală este amenințarea Rusiei, un stat agresor, care nu s-a sfiit să folosească arme chimice în Siria și teroarea la scară largă în Ucraina: tortură, violuri, deportări.
Pe de altă parte, oamenii caută să fie relevanți, să fie recunoscuți, un lucru pe care Fukuyama îl pune în centrul noului contract politic. Or, după o pandemie care le-a pus viețile în paranteză, criza refugiaților pare a consuma capitalul de empatie și sprijin, deși și asta e o narațiune deloc străină Moscovei, care nu e la prima manipulare a presiunii pe care refugiații o pun pe statele occidentale.
De fapt, instituțiile europene comunică ritmic măsuri de protecție și sprijin pentru cetățenii statelor membre.
Dar criza economică și nevoia de recunoaștere readuc în prim-plan teme naționaliste și ușor de speculat de lideri populiști – securitatea, valorile naționale. Sunt teme care polarizează și tocmai societățile divizate permit politicieni autoritari, populiști.
Esta cazul Israelului, unde, scrie Amichai Stein într-o analiză pentru Atlantic Council, „Netanyahu s-a întors. Dacă întrebi aproape fiecare membru al coaliției de guvernare din Israel dacă această propoziție va deveni o realitate și dacă fostul premier Benjamin Netanyahu va deveni din nou prim-ministru, ți se va spune că problema e când, nu dacă”.
A fost nevoie de doi ani, patru runde de alegeri, un dosar în justiție, un nou război sângeros cu Hamas și o trădare, pentru ca un singur vot să îi ia lui Benjamin Netanyahu accesul la pârghiile puterii. După un an, însă, cel mai longeviv lider politic al Israelului știe că își joacă ultima mare carte.
“Acesta este un spectacol grandios și nimeni nu știe să facă spectacole grandioase mai bine decât Netanyahu”, spune un fost consilier al lui Netanyahu, citat de Washington Post.
Dar ce s-a întâmplat? De ce nu reușește marea coaliție de guvernare, al cărei arhitect a fost Yair Lapid, să păstreze puterea?
George Birnbaum, strateg american care a lucrat și cu Netanyahu, și cu Naftali Bennet, cel care a asigurat funcția de premier în ultimul an, spune că în joc au fost prea multe ideologii concurente.
„Au fost uniți numai de ura față de Netanyahu, dar în ziua imediat următoare, trebuie să guvernezi”, explică acesta, citat de Financial Times.
A fost o coaliție imposibilă de la început, crede și Amichai Stein, cu opt partide din toate zonele politice, de la dreapta la stânga, și aducând împreună un partid ultraortodox al lui Naftali Bennet și, în premieră, un partid arab, condus de Mansour Abbas.
În principiu, Bennet și Yair Lapid ar fi trebuit să alterneze pentru funcția de prim-ministru. Nu s-a ajuns însă la rocadă: „Lapid i-a dat lui Bennet pe un platou de argint o coaliție și tot ce trebuia să facă Bennet era să-i țină în linie pe cei șapte membri ai partidului Yamina. Dar a eșuat să facă asta”, spune Stein, pentru că, în pofida faptului că Bennet provine din dreapta politică și este primul premier religios care ocupă funcția, el mai degrabă a evitat temele care divid stânga/dreapta și nu s-a pronunțat deloc legat de religie. Dar nu asta așteptau de la ei membrii Yamina.
O altă dezamăgire majoră în Israel pe care o discută Amichai Stein este aceea că o coaliție cu un partid arab, pur și simplu, nu funcționează. Abbas a încercat să facă imposibilul, dar, la fel ca Bennet, și-a divizat propriul partid.
Mai mult, recentele atentate din Israel, în plin război al Rusiei în Ucraina, au contribuit la sentimentul de nesiguranță pe care Netanyahu l-a speculat mereu. Accidental sau nu, Vladimir Putin și Hamas nu sunt străini unul de celălalt.
Netanyahu a profitat imediat de lipsa de unitate a coaliției și, în stilul consacrat, de alăturarea cu partidul arab. „E clar pentru toată lumea că acest guvern, cel mai mare eșec din istoria Israelului, e la capăt de drum. (...) Un guvern care a fost dependent de susținătorii terorismului, care a abandonat securitatea personală a cetățenilor Israelului, care a crescut costul vieții... trebuie să plece”.
Niciuna dintre afirmațiile lui Netanyahi nu e factual corectă, amintește Stein: partidul arab Raam a condamnat repetat atentatele teroriste comise de palestinieni și a recunoscut statul Israel ca fiind „un stat evreu”.
Totuși, o reîntoarcere glorioasă nu e garantată în mod absolut, dar Israelul va fi frământat iarăși de criză politică internă, într-un context internațional în care Rusia mizează tocmai pe uzura Occidentului.
Ben Caspit, editorialist pentru Maariv, este citat de Financial Times: „ Alegerile viitoare vor fi bătălia finală și decisivă pentru statul Israel. Într-un colț va sta imaginea Israelului ca stat democratic. În celălalt vor fi Netanyahu și cultul Bisimului. Partea care va fi învinsă probabil că nu-și va mai reveni niciodată”.
Cum a eșuat Guvernul „Harvard” după șase luni de putere
Victoria la Sofia a politicienilor din generația Harvard a dat titluri mari în presa europeană. Era semnalul de final al lungii epoci Borisov și începutul unei lupte în forță contra corupției endemice. Nu s-a întâmplat însă nimic peste noapte și învingătorii s-au regrupat rapid pe teme acute și ușor de polarizat: banii publici, ajutorul dat refugiaților din Ucraina, chestiunea Macedoniei de Nord.
La fel ca-n cazul israelian, și Bulgaria a reușit să-l îndepărteze de la putere pe Boiko Borisov formând o largă coaliție – așa cum a încercat și opoziția maghiară, dar, pentru că deja contextul se schimbase și eram în plin război, nu a reușit să-l detroneze pe Viktor Orban.
Guvernul condus de Kiril Petkov a fost format din patru partide diferite între ele, inclusiv în ceea ce privește atitudinea față de Rusia. Criza politică a fost declanșată de plecarea din Guvern a partidului „Există un astfel de popor”, o platformă populistă, care l-a acuzat pe premierul Petkov de trădare în chestiunea dreptului de veto asupra deschiderii negocierilor de aderare a Macedoniei de Nord la Uniunea Europeană. Macedonia de Nord are de 17 ani statutul de țară-candidat.
Și, totuși, Parlamentul a ridicat acest drept de veto la o zi după ce Guvernul Petkov a căzut prin moțiune.
Jurnalistul bulgar Svetoslav Todorov explică în Veridica: „Nimeni nu prea mai spune că, de fapt, blocarea negocierilor Macedoniei de Nord privind aderarea la UE nu a fost rezultatul voinței populare, ci un efort mascat al fostului cabinet de a-și asigura voturile naționaliștilor înainte de alegerile din martie 2021.
Partidul GERB al lui Boiko Borisov și alianța naționalistă Patrioții Uniți (dezmembrată între timp), care formau atunci coaliția de guvernare în Bulgaria, au decis să impună interdicția, într-un moment în care se organizau proteste de amploare la adresa statului, iar guvernul lui Borisov era din ce în ce mai mult asociat cu cazuri de corupție. De atunci, cartea Macedoniei a fost jucată de oricine a vrut să provoace o reacție similară în societate”.
Haosul geopolitic sau când Putin bate din aripi
Încă din primele săptămâni de război, Ofer Fridman avertiza, în interviul pentru spotmedia.ro, că efectele invaziei militare din Ucraina se vor simți ca un cutremur geopolitc.
„Sunt consecințe și precedente care au fost deja create peste tot, în Germania, înăuntrul Uniunii Europene, chiar și în Elveția. Nu mai este vorba doar de victimele civile din Ucraina, care, e adevărat, sunt o tragedie.
Ucraina și Rusia produceau împreună 40-50% din necesarul de cereale și de ulei pentru a hrăni Africa. Cine mai hrănește acum Africa? În acest moment e iarnă, ne bazăm pe recoltele din anul trecut, pe depozite, dar vine deja sezonul de însămânțare, ori dacă în Ucraina nu se mai cultivă nimic, nici nu va mai fi vreo recoltă.
Nu e vorba doar despre petrol și gaze. De pildă, îngrășămintele: 25% din necesarul Europei venea din Rusia și tocmai am oprit complet exporturile rusești. Cum mai cultivăm plantele în Europa?
Ce vom face cu prețurile la aluminiu, aur, titanium sau alte materii prime care depindeau de exporturile rusești?
Uniunea Europeană are suficiente rezerve în economiile țărilor membre pentru a încerca să atenueze undele de șoc, dar acesta nu este deloc cazul Africii sau Orientului Mijlociu, sau al țărilor din Asia sau din America Latină.
Acolo unde hrana începe să lipsească vor apărea focare de instabilitate politică și vor fi mai multe conflicte și războaie, care vor amenința și mai mult rețelele de aprovizionare globală și așa mai departe. Nu e vorba doar despre transporturi, ci de crearea de materii prime. Așa cum în Africa, deși există zăcăminte bogate, din cauza instabilității politice, nu se poate realiza distribuția lor.
Există așadar un cutremur geopolitic. În timp ce noi suntem acum preocupați de bombele care cad în Ucraina, ceea ce este normal, acolo este o catastrofă umanitară care trebuie oprită cât de repede posibil, acest cutremur geopolitic se răspândește în lume. Nu a fost niciodată vorba doar despre Ucraina.
Nici propunerile pe care Putin le-a făcut către NATO, înainte de escaladare, nu erau doar despre Ucraina. Ucraina nu va putea niciodată să se alăture NATO fără permisiunea Rusiei. Are dispute teritoriale pe propriul teritoriu, iar Rusia este cea care le controlează și, fără că Rusia să accepte, Ucraina nu va fi în NATO.
Astfel că nu era vorba că Ucraina se va alătura NATO, ci un test dacă NATO își va sacrifica principiile.
Sistemul internațional nu este unul linear. Într-un sistem liniar, când lovești mingea, știi în ce direcție va merge. În relațiile internaționale, când lovești ceva, nu știi exact în ce direcție va ajunge, tot ce știi e că nu va rămâne acolo unde era.
La fel ca și în relațiile personale, dacă îți lovești partenerul, nu se știe ce se va întâmpla, dar e clar că lucrurile nu vor mai fi la fel.
Ce vreau să spun este că eu nu cred că schimbările vor merge în direcția pe care o dorea Putin, el acum încearcă să-și maximize propriul interes, creând valuri cât de mari poate. Ceea ce se potrivește cu teoria “haosului controlat” pe care au dezvoltat-o ei la Kremlin.
Apropo, până și această “unificare” a Vestului este și ea parte a acestui cutremur geopolitic. Care vor fi consecințele? Nu știm, nimeni nu poate ști, este vorba de lucruri impredictibile și dincolo de control.
Doi actori politici majori care au sprijinit unificarea politică a Germaniei din secolul XIX, din vremea lui Bismark, au fost Rusia și Marea Britanie. Deoarece ei vedeau o Germanie puternică drept o contrapondere la influența Franței. Unde a dus unificarea Germaniei, pentru Rusia și pentru britanici, știm deja, 50 de ani mai târziu deja eram în Primul Război Mondial.
Când a izbucnit Revoluția rusă din 1917, oamenii sărbătoreau în Londra și în Paris, deoarece iată Rusia se va alătură țărilor democratice. Știm și asta cum s-a terminat.
Germania s-a trezit acum după un somn de hibernare de 70 de ani. Lucrurile sunt încă bine, dar vor rămâne așa? Nu știu.
Ce vreau să spun este că lucrurile acestea sunt impredictibile. Unde se va ajunge acum? Nu știu și nimeni nu știe.
Tot ce pot spune cu siguranță, în mijlocul tuturor acestor necunoscute, este că, dacă acum Putin și-ar cere iertare, ar plăti toate despăgubirile, ar fi judecat și ar fi condamnat pe viață în Gulag, lumea tot nu s-ar mai întoarce la cum era înainte". (Ofer Fridman, în interviul pe care mi l-a acordat în primele săptămani de război).”