Vladimir Putin a trecut la planul B nu numai pe frontul pe care l-a deschis în Ucraina, ci și pe plan informațional, unde Rusia și-a înlocuit narațiunile și a renunțat să mai convingă Vestul că nu e personajul rău.
În interior, unde Kremlinul a construit un sistem panoptic de putere, poveștile spuse oamenilor sunt din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale statelor totalitare.
O trecere în revistă a noilor narative infuzate de Moscova confirmă trendul remarcat de analiști în zilele preliminare agresiunii ruse în Ucraina.
„Ce începem să vedem acum și mă aștept să vedem mai departe este mai mult conținut pe Twitter în limba rusă și mai multe informații despre cum Ucraina comite un genocid și este violentă, în partea de est a țării. Mesajele se întorc așadar către publicul intern.
Putin a înțeles că fereastra pentru negocieri cu Vestul s-a închis în mare măsură și, cum sancțiunile îi vor afecta pe cei din Rusia, trebuie să le explice de ce Rusia poartă acest război. Pentru a face asta, începem să vedem multă informație viralizată despre atacuri ale Ucrainei asupra civililor, pentru a arăta că este un război pe care Rusia trebuie să-l poarte.
Putin nu a convins Europa să acționeze divizat în aceste chestiuni și atunci se întoarce la publicul intern", spunea expertul în combaterea dezinformării Priyank Mathur, fondatorul și președintele Mythos Labs din Ucraina, într-un interviu acordat Spotmedia.ro din preziua intrării trupelor ruse în Ucraina.
Repoziționarea Rusiei în războiul informațional nu a mai urmărit, așadar, tema clasică a divizării Occidentului. Apar însă trei narațiuni din ce în ce mai prezente pe agenda rusă:
- Neutralitatea. Această narațiune este declinată pe două paliere:
- Neutralitatea Ucrainei. O temă capcană, pe care Kremlinul a împins-o pe agenda publică, forțând așa-zisul acord de pace publicat de Financial Times.
Oficialii Ucrainei au infirmat că ar fi negociat așa-ceva și au spus că acesta este exclusiv planul Moscovei, nu un punct de pe un eventual acord de pace. O acceptare a acestei neutralități, care presupune renunțarea la obiectivul integrării în NATO, ar fi o vulnerabilizare suplimentară a Ucrainei, care i-ar da astfel prilejul lui Putin să se întoarcă întărit.
De ce îi convine Rusiei că a reușit să împingă narativul neutralității Ucrainei?
În primul rând, a încercat – o tactică deja veche a Kremlinului – să slăbească încrederea ucrainenilor în politicienii care conduc țara. Ar fi fost o cedare și o abandonare practic a Donețk și Lugansk, cele două regiuni autointitulate separatiste. O spune Alexandre Khara, specialist în probleme de securitate și afaceri internaționale, născut în Donbas.
„Am citit articolul din Financial Times și nu am fost deloc fericit cu posibilitatea ca autoritățile ucrainene să fi discutat măcar o astfel de înțelegere.
Din fericire, autoritățile ucrainene au spus că acela era planul Rusiei, Rusia împinge narativul rusesc, Ucraina nu a agreat punctele din acel document, cum sunt neutralitatea și imposibilitatea bazelor militare străine în Ucraina, de pildă. Folosirea limbii ruse ca a doua limbă oficială, la fel. Eu sunt vorbitor de rusă, sunt bilingv.
Cauza reală a acestui război nu este protejarea vorbitorilor de rusă. Nu de asta au bombardat rușii teatrul și piscina din Mariupol, unde se adăposteau copii și sigur bombardarea Harkivului nu e menită să protejeze vorbitorii de rusă de acolo, ci să-i omoare.
Vedem multă propagandă rusească, dar scopurile sunt altele: distrugerea statalității Ucrainei, păstrarea Ucrainei ca stat tampon între Vest și Rusia”.
În al doilea rând, Kremlinul avansează astfel teza că Rusia a vrut pacea, dar Ucraina a refuzat-o și, pe cale de consecință, morții vor fi imputabili regimului de la Kiev.
Acest narativ cunoaște o declinare în indicarea președintelui Volodimir Zelenski drept un lider care își sacrifică oamenii, ducându-i, așadar, la un război căruia ar fi putut să-i pună capăt acceptând doar neutralitatea Ucrainei. Premisa falsă este aceea că neutralitatea nu e o condiție prea mare pentru Ucraina.
„Nici măcar ca stat tampon, Ucraina nu poate fi neutră, Rusia te vede fie ca inamic al Rusiei, fie ca stat tampon pro-Rusia. Nu e opțiune acceptabilă pentru Ucraina, nu vom renunța la libertatea noastră, la politica internă și externă.
Din păcate, mulți experți din Occident încă numesc Donețk și Lugansk ca fiind separatiste pro-ruse. În primul rând, nu sunt separatiste, acolo sunt trupe ruse. Vorbim de opt ani de război cu Rusia acolo”, explică Alexander Khara.
Acesta este sensul pretinsului ultimatum pentru Mariupol: o cedare a orașului în fața Rusiei înseamnă abandonarea acelor cetățeni, fără nicio garanție reală că nu vor fi uciși sau deportați. Mai mult, Mariupolul este crucial din punct de vedere economic pentru Ucraina, unul dintre obiectivele mari ale Moscovei fiind chiar subminarea economiei.
- Neutralitatea altor state.
Un narativ care presupune că războiul contra Ucrainei este unul dintre doi actori, nu o agresiune unilaterală și astfel presupune poziționare.
În subsidiar, aceast narativ speculează riscurile pe care și le asumă un terț, cum e România, dacă se poziționează de partea Ucrainei.
„Nu e războiul nostru, e între Rusia și Ucraina”: o teză falsă, în primul rând, pentru că aici nu vorbim despre un război între doi actori, pentru supremație, ci despre un atac al Rusiei asupra Ucrainei.
Mai apoi, agresiunea Rusiei depășește cadrul local, prin chiar solicitările Kremlinului, care vizează NATO.
E un narativ perfid, menit să alimenteze tezele revizioniste ale regimului Putin și astfel presupusul drept al Rusiei asupra Ucrainei.
2. Războiul între două părți – un narativ utilizat și în declinările neutralității și care, de sine-stătător, implică necesitatea unei poziționări de-o parte sau de cealaltă.
Așadar, există două părți care luptă una contra celeilalte și tu poți ține cu care vrei, important e să fie legitimată teza unei confruntări.
Adevărul frust e că nu există două părți care se confruntă pentru un teritoriu, ci un singur agresor. Stipulând însă două părți beligerante, Kremlinul iese din realitatea maniheistă: un agresor, Rusia, și o victimă, Ucraina, compromițând astfel statutul de victimă.
O paranteză aici: a pune în același coș, în acest moment, victimele ucrainene și disidenții ruși duce la relativism și la banalizarea crimei. Ce li se întâmplă ucrainenilor este crimă, asasinat, genocid (Mariupol), ucrainenii nu au în față nicio opțiune, nu pot alege.
- Inflexibilitatea președintelui Volodimir Zelenski, refuzul de a negocia și de a opri, astfel, morțile, făcându-l astfel responsabil de pierderile civile.
Rusia împinge sistematic pe agendă teza că e dispusă să negocieze, că vrea negocieri, că e așezată la masa păcii, numai să vină și Zelenski.
De fapt, Rusia nu și-a respectat nici măcar angajamentele minimale și care țin de dreptul internațional, cum ar fi nețintirea civililor și garantarea culoarelor umanitare.
Trupele ruse au vizat în mod direct civilii și forțarea cedării Ucrainei, pentru a opri masacrele. Dacă Volodimir Zelenski ar accepta o astfel de cedare, pentru ca Rusia să oprească crimele de război, Rusia nu ar face decât să-și întărească sistemul totalitar și genocidar. Iar Ucraina știe din istoria nu foarte îndepărtată asta.
Aceste trei narațiuni sunt din ce în ce mai puternic formulate, alături de altele care practică fake news-uri grotești și care sunt livrate acelei părți din public dispuse la teren emoțional.
În acest caz, fake news-ul funcționează clasic: cu cât mai grosolan, cu atât se răspândește mai repede, prin contagiunea emoțiilor negative.
Un exemplu este dezvoltarea de către Ucraina a unor arme chimice/biologice. Un alt exemplu este identitatea dintre rus și ucrainen – Ucraina a aparținut Rusiei, așadar, locul ei este în Rusia.
Sunt și narațiuni la care Rusia a renunțat în exterior, dar pe care le declină în sistemul totalitar pe care îl desfășoară în interiorul țării:
- denazificarea, cu mențiunea că această acuzație de nazism este una puternică în mentalul colectiv al Rusiei și indică tot ce e inamic al rușilor – scriitoarea rusă Maria Stepanova explică, într-un articol publicat luni în Financial Times, că termenul „nazist” este cel mai utilizat termen în politica rusă;
- revizionismul istoric – Ucraina aparține Rusiei, nu există ca entitate statală separată, face parte din lumea rusă;
- apărarea etnicilor ruși din Ucraina;
- rusofobia Occidentului.
Una dintre conncluziile majore de traseu e că Rusia nu încearcă să mai convingă în Occident nici că nu face rău, nici că duce o luptă dreaptă – acestea sunt narațiuni interne – încearcă să se poziționeze în schimb ca mare putere, care dictează regulile pentru pace.
O sintetizează Ofer Fridman, profesor de studii de război, la King’s College din Londra, în interviul acordat Spotmedia.ro.
„Nu există o confruntare informațională în casele și mințile publicului internațional. Rusia nu încearcă măcar să convingă opinia publică internațională de ce face și cum face.
Suntem expuși doar la narativele ucrainene, Rusia nici măcar nu ne propune un narativ, nu intră în acest război narativ. Rusia are grijă de propria populație și de propriul spațiu informațional, nu încearcă să convingă pe nimeni în România, Germania, Marea Britanie sau Canada de corectitudinea și justețea acțiunilor ei.
Nu există practic acum o confruntare informațională. Există o singură parte, partea ucraineană, care construiește un narativ. Rusia nici măcar nu încearcă.
În schimb, ceea ce face Rusia e să-și protejeze propriul spațiu informațional, controlând narativele pentru opinia publică rusă.
Oricare ar fi opinia publică în România sau în SUA, Rusia nu luptă pentru a o convinge".