Un singur vot i-a luat puterea lui Netanyahu. Povestea celui din spatele tronului, care i-a convins pe arabii și evreii ultranaționaliști din Israel să se alieze

Un singur vot i-a luat puterea lui Netanyahu. Povestea celui din spatele tronului, care i-a convins pe arabii și evreii ultranaționaliști din Israel să  se alieze
Foto: Yair Lapid și Joe Biden/ Facebook

A fost nevoie de doi ani, câteva runde de alegeri, un dosar în justiție, un nou război sângeros cu Hamas și o trădare, pentru ca un singur vot să îi ia lui Benjamin Netanyahu accesul la pârghiile puterii.

Ce nu se mai vede în prim-plan este personajul care a aranjat și jucat toate piesele, pentru ca acela care a apăsat pedala naționalismului în detrimentul liberalismului din Likud (numele înseamnă consolidare și fondatorii l-au definit ca fiind leumit liberalit, adică național liberal) să fie înfrânt.

În ebraică sunt două cuvinte pentru naționalism, care au însă sensuri radical diferite. Există forma benignă, leumiut, care nu are conotație negativă și există forma șovinistă, leumanut. Anshel Pfeffer, autorul unei biografii a lui Netanyahu, crede că acesta din urmă a impus o a treia formă a naționalismului, pe care o și definește, de altfel, într-o carte din 1993: naționalismul evreu este dreptul evreilor de a se apăra.

Astfel, remarcă Pfeffer, naționalismul devine o forță centrală, care nu are cum să fie imorală, dar nici evitabilă. E momentul în care componenta liberală a Likud începe să fie sacrificată, în numele naționalismului, adică exact ceea ce fondatorul partidului, premierul Menachem Begin, avertiza că nu trebuie făcut.

E relevant acest unghi al naționalismului, din care Anshel Pfeffer îl privește pe Netanyahu, pentru că acum, la plecare, temerea cea mai mare a unor analiști occidentali este ultra-naționalismul noului prim-ministru, provenit chiar din camarila lui Netanyahu, Naftali Bennett.

Netanyahu i-a unit pe evreii naționaliști și pe arabii din Israel

Naționalismul a fost pedala pe care Netanyahu a apăsat cu toată forța de la prima campanie până la tentativa ultimă de a se menține la putere. Iar acolo unde e naționalism, e și speculare a fricii.

Pentru prima campanie pe care a dus-o ca lider al Likud, în 1996, Netanyahu l-a angajat pe controversatul strategist Arthur Finkelstein, cel pe care Pfeffer îl creditează cu transformarea etichetei de „liberal” într-un cuvânt murdar. 

E campania în care a fost promisă „o pace sigură”, pe de o parte, în timp ce, pe altă parte, rivalul Shimon Peres era acuzat că a conspirat cu palestinienii, pentru a „împărți Iersualimul”. Minciuna și specularea fricii i-au adus victoria lui Netanyahu.

Și tot la cele două a recurs și în momentele căderii politice, când a acuzat nu doar trădarea – aici are o parte de dreptate, doar că e vorba despre trădarea lui personală, nu a țării -, ci a arătat iarăși înspre frică, menționând inamicul cel mare al Israelului, Iranul.

În mod paradoxal, tocmai acest naționalism acrobatic i-a făcut și pe arabii israelieni, și pe cei care se reclamă din dreapta radicală să ia decizia de a se alia, pentru a-l îndepărta pe Netanyahu.

Dacă pentru primii, ca, de altfel, și pentru centriști, dar și pentru veteranii liberali din Likud, retorica naționalistă a fost prea mult, ceilalți, ultranaționaliști din partidul actualului premier, s-au simțit duși de nas. O spunea Yisrael Harel, unul dintre ideologii mișcării colonialiste din Cisiordania, odinioară apropiat de Netanyahu, și pe care Anshel Pfeffer îl citează: Netanyahu e doar „cineva care face autostopul, folosindu-se pentru asta de naționaliști”.

Un portret care poate fi lesne aplicat lui Trump, Viktor Orbán și Bolsonaro, personaje politice definitorii pentru iliberalismul care se folosește de naționalism.

Netanyahu a fost îndepărtat de la putere nu de opozanții lui ideologici, ci chiar de aceia care, odinioară, îl serveau credincioși. El i-a trădat pe ei în atât de multe feluri, până când ei și-au pierdut credința în el și în fiecare cuvânt pe care li-l zisese vreodată.

Anshel Pfeffer, într-un articol din Haaretz

Un singur vot i-a luat puterea lui Benjamin Netanyahu și pentru acel vot au muncit politicieni cu ideologii incompatibile, dar care au vrut să restaureze tocmai guvernarea liberală în Israel.

Un vot care l-a făcut premier pe Naftali Bennett, un politician controversat și care a avut poziționări ultranaționaliste în anii din urmă, dar care nu e chiar atât de simplu de schematizat, în pofida etichetelor care i se potrivesc, de vreme ce, așa cum scrie și analistul Daniel Gordis, s-a aliat cu arabii israelieni.

Testul va fi dat destul de repede, pentru că în 15 iunie este așteptat marșul evreilor ultranaționaliști în Ierusalimul de Est, un cadou otrăvit pe care l-a lăsat Benjamin Netanyahu.

Puterea din spatele tronului

Mai mult, lideri europeni și noua administrație americană au salutat imediat schimbarea politică din Israel, fără să denunțe în vreun fel ideologia lui Naftali Bennett, nu pentru că ea nu ar exista, ci pentru că făcătorul de jocuri și artizanul noii puteri din Israel e cu totul altcineva, un politician pe care foștii lui colegi din presă îl caracterizează ca fiind un combatant foarte răbdător: Yair Lapid.

„S-ar fi contrazis cu tine până la moarte”, așa îl descrie editorul lui din anii 1990, Ron Maiberg, citat într-un articol din New York Times și asta a și făcut în politică, acceptând, pentru a câștiga partida, să renunțe la propriile ambiții de a fi premier de îndată.

Fiu al unei scriitoare și al unui jurnalist, Lapid este un secular convins, dar singurul care i-a convins pe politicienii arabi din Israel nu doar să intre într-o coaliție politică de la început, ci să facă asta alături de ultranaționaliștii evrei și chiar sub șefia unuia dintre ei, Naftali Bennett.

Să pun capăt guvernării lui Netanyahu este principalul meu obiectiv. Pentru asta, sunt gata să renunț la multe lucruri mărețe, inclusiv la propriile mele ambiții.

Yair Lapid

Chiar dacă rămâne în spatele tronului, Yair Lapid este cel considerat responsabil și misiunea lui este atât să țină în frâu eventuale derapaje ultranaționaliste ale lui Bennett, cât și să redeschidă negocierile israelo-palestiniene, pe care Netanyahu le-a compromis, dar pentru care mizează pe SUA. De altfel, Lapid are la profilul de Facebook o fotografie cu noul președinte american Joe Biden.

Istoricul Dov Waxman, director al Nazarian Center for Israel Studies, din cadrul UCLA, e însă sceptic și spune că singurul care îi leagă pe partenerii acestei paradoxale coaliții este obiectivul îngust de îndepărtare a lui Netanyahu de la putere.

"Când vine vorba despre chestiuni politice și în special despre chestiunea palestiniană, dezacordurile dintre membrii coaliției fac foarte puțin probabile schimbările reale", spune Vaxman, într-o intervenție la Al Jazeera.

Primul gest al lui Yair Lapid ca șef al diplomației israeliene, pentru că acesta este portofoliul pe care îl va ocupa până când va asigura alternanța la șefia guvernului, va fi acela de restabilire a relațiilor cu statele Uniunii Europene, după cum a anunțat, ceea ce ar putea crea baze noi pentru înghețata soluție a celor două state.

Citește mai multe despre schimbarea de regim din Israel:


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!