Furtul intelectual și găinaria ordinară

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

România este singura țară din Europa unde un ex-premier a fost prins cu mâța-n sac pentru plagiat, iar un premier în funcțiune este prins doar cu musca pe căciulă, tot pentru plagiat, după ce alți demnitari de toate rangurile au fost prinși și ei, dar numai cu cioara vopsită, suspectați – ați ghicit! – suspectați că plagiaseră numai lucrări de doctorat, nu altceva.

A propos de doctorat, recordurile României sunt multiple în acest domeniu. Se știe că suntem țara cu cei mai mulți doctori pe cap de locuitor, pe kilometrul pătrat, pe metrul cub, pe orice vreți.

Nu știu dacă ați observat, dar nimeni nu este învinuit că ar fi plagiat o lucrare de doctorat în domeniul medicinei, al fizicii sau biologiei, al astronomiei, filosofiei, chimiei, matematicii. 

Plagiatele se produc cu predilecție în domeniul științelor politice, al celor militare, polițienești și în alte asemenea domenii, de dragul cărora n-aș zice că demnitarii noștri își rod coatele prin biblioteci, studiindu-l pe Lavoisier sau învățând pe de rost tabela lui Mendeleev.

Îți vine să crezi că doctoranzii noștri fac cercetări științifice, citind ziarul și vizionând televizorul.

Parcă-i un făcut. Doctor în matematică ajunge chiar și un tinerel sărac, dacă îi este dor să învețe. Doctorii în științele politice, militare sau de poliție sunt de preferință parlamentari și înalți demnitari, care, de ocupați ce sunt, abia apucă să-și bea cafeaua de dimineață, după ce le-o aduce secretara.

Când să mai și scrie sute de pagini, toate originale?

Îmi pare foarte rău că premierul României se pune singur în postura de a fi bănuit de furt intelectual. Mă întreb: chiar nu observă domnia sa slugarnicii din jur, cum se zbat ei să-l scoată față curată pe cel suspectat de ciordeală intelectuală?

Chiar nu observă înaltul demnitar cum acești trepăduși încearcă să desființeze CNATDCU, instituția competentă în expertiza plagiatului? Chiar nu observă că, în loc să-și apere nevinovăția, domnia sa pare că s-ar ascunde de lume, ca să nu se dea de gol pentru ce-i învinuit?

Unde s-a mai văzut un general să se ascundă după deget în fața celor care îl atacă?

N-aș îndrăzni să-mi pun asemenea întrebări, dacă n-aș observa că domnul Nicolae Ciucă ratează ocazii, parcă anume făcute ca să se poată apăra. Mă refer la dosarul privind analizarea sesizărilor de plagiat, dosar pe care Curtea de Apel București l-a suspendat în luna iunie, invocând nevoia de stabilitate politică, precum și potențiale daune de imagine pentru premier.

Nu crâcnesc în fața justiției, dar nici nu înțeleg legătura dintre dreptate și eventualele daune de imagine ale celui cercetat. N-am auzit să fi fost suspendat vreodată dosarul vreunui găinar de rând, din grija magistratului de a nu-i dăuna găinarului impecabila sa imagine.

Căci, să fie limpede, ciordeala portofelului dintr-un buzunar străin, săvârșită în tramvai, și furtul intelectual, săvârșit în bibliotecă, sunt amândouă tot găinării și nu există lege care să spună că însușirea portofelelor e furt sadea, dar însușirea paginilor străine din bibliotecă este numai documentare și cercetare științifică.

În opinia mea, nu suspendarea dosarului, așa cum a făcut Curtea de Apel București, salvează imaginea premierului, șifonată după vestea despre plagiat, ci instrumentarea și trimiterea în instanță. Acolo, în fața magistratului, doctorul Nicolae Ciucă are prilejul să lupte, să câștige și să-i facă zob pe denigratori, strigându-le din mers: veni, vidi, vinci.

Niciodată în istorie n-a câștigat cineva o bătălie, ferindu-se de luptă.

Dar felul cum evoluează cercetarea cazului de plagiat lasă impresia că generalul Ciucă s-ar feri să dea ochii cu magistratul, preferă subterfugiul, tertipul, șmecherlâcul și încearcă orice, ca să lungească tărășenia  sine die și până la urmă s-o facă uitată, conform principiului: boală lungă, moarte sigură.

În opinia mea, tot vorbind despre demnitate, integritate, cinste și onoare, noțiuni în fața cărora mă închin, societatea în care trăim a lăsat de o parte o noțiune care altădată era prețuită: aceea de reputație.

Când spun altădată, vorbesc de vremurile antebelice, când respectul pentru etică și morală era mai presus de orice altceva. Buna reputație era condiție sine qua non nu numai la promovarea demnitarilor, dar chiar la angajarea funcționarilor în instituțiile statului.

Reputația era ceva mai mult decât ceea ce numim astăzi imaginea publică, era ceva respectat  nu în virtutea vreunui articol de lege, ci în virtutea faptului că nu se poate șterge cu buretele locul unde oprobriul public a pus etichetă.

Astăzi, poți avea o reputație mizerabilă de plagiator, poți fi deocheat în societate ca profitor, să fii rejectat moral ca oportunist, dar, dacă instanța te-a scos din cauză, ești curat ca lacrima și bun să te angajezi oriunde, cât de sus.

Să fim înțeleși, aici nu este un conflict între justiție și altceva.  Aici este vorba doar de faptul că mai sunt și alte criterii, după care nu te judecă nimeni cu legea în față, dar sub aspect etic, moral sau social te pot pune la zid.

Știe cineva câte acuze de plagiat au devenit publice în țara noastră, numai de la Ponta încoace? Cât frunza și iarba. Dar câte din ele au fost deferite justiției, instrumentate și judecate în instanță? Cât degetele de la o mână, poate de la două, maximum trei.

Dar restul? Unde sunt cei cu dosarele trimise la instrumentare și neajunse în instanță? Unde este explicația faptului că nu plagiază nimeni teze de doctorat în domeniul științelor exacte, ci numai în domenii unde nu se cere să cunoști nici teorema lui Pitagora, nici principiul vaselor comunicante?

Asta dă de gândit, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a beneficiarilor de doctorate din domeniul politico-militaro-polițienesc sunt personalități de seamă, adesea înalți demnitari, membri ai Parlamentului, aleși din teritoriu, pe scurt persoane atât de importante și de ocupate încât mă miră cum de au avut timp să se documenteze, să-și redacteze teza de doctorat și chiar să plagieze.

Îmi vine în minte un caz care spune mai multe decât aș putea explica în cele de față.  În luna iulie, CNATDCU a cerut Ministerului Educației retragerea titlului de doctor acordat domnului Cristian Sorin Banu, managerul spitalului CF Witting, după ce s-a stabilit că acesta plagiase pagini bune din teza sa de doctorat, întitulată pretențios „Apărarea și securitatea națională în contextul geopolitic și geostrategic al globalizării. Aplicația românească”.

Rămâi confuz când te întrebi de ce managerul unui spital trebuie să fie specialist de înaltă clasă în problemele apărării și nu oricum, ci în contextul geopolitic și geostrategic al globalizării. M-aș fi așteptat ca managerul unui spital să aibă afinități cu medicina sau cu problemele economice din sistemul sanitar,  nu cu contextul geopolitic sau cel geostrategic.

Ce frumos ar fi fost dacă domnul Banu și-ar fi propus un doctorat în domeniul manageriatului spitalicesc! Aș zice: Jos pălăria!

Dar domnul Cristian Sorin Banu, doctor în științe militare, nu-i nici medic, nici economist. Citesc în presă că este… inginer, în specialitatea Teoria Construcțiilor de Mașini - TCM – și că, înainte de a se face inginer, fusese… vameș.  

Nu mă preocupă în cele de față problema respectivului domn, dar mi-am permis acest exemplu, ca să vadă însuși premierul cine sunt colegii domniei sale întru cele plagiate.

M-aș fi așteptat ca prim ministrul să fi simțit că acuza de plagiat îi afectează reputația, să fi pornit ofensiva pentru apărarea acesteia în fața opiniei publice, să fi publicat domnia sa (nu alții) pasajele acuzate de plagiat și să se fi apărat bărbătește, demontând punct cu punct toate acuzele.

Dacă a procedat altfel, asta îmi sună ca un fel de supraevaluare a furtului intelectual comis de un demnitar și socotit mai cu ștaif decât simpla găinărie, comisă de un marțafoi, în cotețul vecinului.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇